COPERTA colopotul din dojojiIon Roşioru (n. 1944) este un nume de prestigiu în literatura română contemporană. Membru al Uniunii Scriitorilor (Filiala Dobrogea) din anul 1995 şi al Asociaţiei Scriitorilor de Limba Română din Quebec (Canada) din 2010, a îmbogăţit cu lucrări de valoare patrimoniul nostru cultural în calitate de poet, prozator, critic literar şi traducător, fiind semnatarul a peste 25 de volume personale şi a numeroase traduceri din poeţii francezi (şi nu numai) de renume (Victor Hugo, Alfred de Musset, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Charles Cros, Emile Verhaeren etc.), care au fost publicate ulterior în diverse antologii de uz şcolar.
Posesor al unor premii importante la diverse concursuri organizate în ţară şi în străinătate (Franţa, Liban), el continuă să ne încânte cu creaţii originale, experienţa acumulată de-a lungul anilor lăsându-şi amprenta cu generozitate asupra lor. Pasionat de limbi străine, pe lângă franceză şi latină, pe care le-a predat la Liceul „Ioan Cotovu” din Hârşova, vorbeşte mai multe limbi, printre care spaniola şi rusa. Fiind un profesionist în tot ceea ce face, nu este de mirare că a reuşit să îmbine armonios rezultatele excepţionale obţinute de elevii pe care i-a pregătit cu dăruire, cu propriile performanţe scriitoriceşti, rezultând un drum luminos, al cărui nume nu putea să înceapă decât cu litera “S” (de la succes).


Clopotul din Dojoji, volum de versuri apărut la Editura Virtual, în anul 2013, este doar una din perlele poetice ale lui Ion Roşioru, un împătimit (re)cunoscut al cultivării poeziei cu formă fixă. Fiind o mare iubitoare a versului clasic şi experimentând, la rândul meu, câteva dintre genurile asupra cărora s-a aplecat şi domnia sa, nu am putut rezista tentaţiei de a-l răsfoi de îndată ce am intrat în posesia lui, iar ceea ce am găsit între file mi-a confirmat valoarea pe care iniţial doar o bănuisem.
Titlul incitant, cu rezonanţe nipone, face referire la numele unui templu din Japonia, respectiv al unei vechi poveşti japoneze. Legenda spune că pe un munte, în templul „Dojo-ji”, o femeie s-a îndrăgostit de un călugăr, în timpul pelerinajului acestuia spre templu. El a promis că se va întoarce la ea după ce se va închina în faţa lui Buddha, dar nu s-a ţinut de cuvânt. Femeia s-a simţit trădată şi, din cauza durerii, s-a transformat într-un şarpe uriaş, care l-a ucis pe călugărul ascuns în clopotul templului, provocând un foc ce a transformat clădirea în scrum, împreună cu bărbatul aflat înăuntru.
 Volumul este structurat în două cicluri (Elide şi Schaltiniene), întrunind peste 250 de pagini de poezie adevărată. Elida este una din cele peste 60 de genuri de poezie cu formă fixă (manifestare lirică întâlnită şi la Esenin, în poemele sale de dragoste, după cum observa Tudor Cicu), ce respectă un “tipar” anume: fiecare poezie conţine patru distihuri cu rimă împerecheată, iar fiecare distih pare a spune o poveste distinctă de celelalte, ba mai mult, primul vers din fiecare strofă este, în aparenţă, desprins de următorul, ca esenţă, dar împreună întregesc o anumită imagine dorită de poet, căreia i se imprimă, astfel, forţă şi vitalitate. Titlul fiecărei poezii este format dintr-un singur cuvânt, respectiv o parte de vorbire (conjuncţie, prepoziţie, substantiv, adjectiv etc.) ce cuprinde ideea de bază a textului şi poate fi regăsită (sau nu) pe parcursul acestuia, demonstrând forţa imaginativă a creatorului.
Muzicalitatea şi lirismul elidelor lui Ion Roşioru, mesajul concis, diversitatea tematică, fantezia debordantă, tehnica de excepţie, lejeritatea cu care autorul jonglează cu termenii utilizaţi, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, le fac să stârnească interesul de la prima lecturare, mai cu seamă fiindcă sunt scrise de o mână talentată şi sigură pe ea.
Volumul debutează cu o poezie intitulată simplu Cu, “pictată” în nuanţe elegiace, având o topică interesantă şi tuşe de (auto)ironie fină, poezie ce exprimă regretul autorului pentru trecerea necruţătoare a timpului şi apropierea inevitabilă de bariera dintre (cele două) lumi şi care merită citată în întregime: “Pământul îmi așterne iarăși sub pași covoare moi de fân,/ Să uit că nu-i prea multă vreme până ce voi rămâne în.// Percep un freamăt dinspre codrul amar de ani rămas străin,/ Semn tainic că-i aproape vremea când o să trec ca briza prin.// Circumferința selenară prin π-mpărțită îmi va da/ Cea de pe urmă rază, oarbă, să nu-mi mai scriu poemul la.// Aș vrea, chiar dacă ursitoarea în cartea sorții n-o trecu,/ Să fiu prezent de tot în ceasul întrevederii mele cu!”
Teama naturală de momentul „plecării”, dorinţa de a-l amâna cât mai mult şi bucuria resimţită la atingerea naturii şi a darurilor lui Dumnezeu pentru om se reunesc, într-o combinaţie reuşită, într-o altă poezie, vrednică, de asemenea, de a fi reprodusă întocmai: „Lucerna râde-n zorii limpezi și cei dintâi cireși se coc:/ Mi-e tot mai greu s-aleg secunda pe care s-o opresc în loc.// Pe iazul de la moara nouă fac salturi păstrăvi dolofani:/ Prefer să-mi mai amân bilanțul firesc al ultimilor ani.// Îmi cad din ramuri stropi de rouă pe față când pătrund în crâng:/ Mă-ntreb de nu-s acele lacrimi din vremea când știam să plâng.// Un pui de căprioară-ntinde boticul roz spre mâna mea:/ Probabil că-s în rai și moartea de-aș implora-o nu m-ar vrea!” (Rai).
Tema morţii continuă să fie „exploatată” şi în alte elide, moartea fiind un simbol al distrugerii existenţei, dar şi al regenerării, mai ales atunci când nu ţi-e frică de metamorfoza proprie sau de cea a mediului în care îţi duci existenţa: „Pe firul apei trece-o frunză gălbuie-n horbote de spumă:/ La scară cosmică și moartea celor dragi nouă e o glumă./...// Releu de gânduri netrăite, e de prisos să mă mai mir/ Cât mi se zvârcolește casa pe-un colț uitat de cimitir!” (Timp); „Ca un magnet, mirajul apei ne-atrage către piscu-nalt/ Spre-a coborî în Valea Morții pe povârnișul celălalt!” (Pisc); „Aprind lumina și-n oglinda ce nu mai e de mult a mea/ Văd chipul morții repetate iscându-se perfid din ea.// Dacă-aș putea să dau Stop cadru! pe holograma unei Iele,/ Mi-aș descifra apoi cu spaimă tihnită ora morții mele” (Chip).
Lumina, simbol important preferat de mulţi autori, semnifică pacea sufletească, armonia (sau dorinţa de a le avea), dar şi cunoaşterea, speranţa, viaţa, în general, iar oglinda este un simbol al înţelepciunii, al (auto)cunoaşterii. Acum se explică de unde vine profunzimea versurilor şi capacitatea de a transmite trăiri metaforizate cu atâta ardoare, în ciuda unui fond sufletesc înclinat spre melancolie şi meditaţie.
Întrebuinţarea în poezii a unor elemente din cultura orientală sau asiatică nu poate fi decât de bun augur, extinzând/modernizând paleta de „culori” a simţămintelor poetice: „Prizonier al orei zero, presimt că n-o să-mi mai încapă/ Cu moartea lui cu tot destinul în Anul Șarpelui de Apă./...// Neîmplinit cobor în karma ce nu mi s-a scrumit destul/ Și-mi pare că aud cum cântă cocoșii fostului aùl” (Cât).
În cultura chineză, şarpele este asociat cu înţelepciunea, creativitatea şi cunoaşterea de sine, Anul Şarpelui de Apă fiind chiar anul în care a fost publicat volumul (2013). Avem din nou (auto)cunoaştere şi înţelepciune, trăsături pe care autorul le întruneşte cu siguranţă, deoarece poeziile constituie, pentru (orice) poet, cămaşa sufletului. Cocoşul este un simbol al curajului, speranţei şi energiei pozitive, dar şi al unui nou început, dovadă a faptului că Ion Roşioru este un luptător care nu depune armele atât de uşor, cel puţin nu până să încerce toate variantele posibile pentru a ieşi la liman. Şi, nu în ultimul rând, această pasăre specială este un mesager al noului, al curajului, al norocului, de unde rezultă că avem un autor cu care ursitoarele au fost generoase (cel puţin în plan profesional/artistic), dornic să experimenteze, să se autodepăşească în permanenţă, să se ridice deasupra mediocrităţii (lucru care i-a reuşit cu prisosinţă) şi să împărtăşească şi altora din harul cu care a fost înzestrat.
Continuând decriptarea mesajului din cele două versuri despre care s-ar putea scrie un eseu, nu putem să omitem menţionarea karmei, care este, în filosofia hindusă, o lege a cauzalităţii, ce guvernează Universul. Karma „nearsă” sugerează că sufletul (atman) nu-şi poate găsi liniştea, continuând şirul reîncarnărilor şi al suferinţelor rezultate din acestea. Poetul, care nu pregetă să (ne) mărturisească într-o altă poezie: „Drept grad îmi afișez pe suflet superlativul absolut” (Zob), aflat în căutarea păcii lăuntrice, este conştient de obstacolele cu care va continua să se confrunte pe calea dintre alb şi negru, dintre lumină şi întuneric, dintre a fi şi a nu (mai) fi, dar nu ezită să continue să spere. Exprimarea oximoronică „să am în faţă trecutul morţii viitoare” sugerează că el îşi imaginează propria „trecere” spre veşnicie, iar împăcarea cu sine a devenit astfel, (tot) ipotetic vorbind, măcar pentru scurt timp, adică atât cât durează un vis, un ţel îndeplinit.
Un suflet atât de sensibil ca al autorului nu putea să nu găzduiască nostalgia tinereţii pierdute şi odată cu ea, a entuziasmului pentru frumuseţile din jur, pentru tot ceea ce înseamnă viaţă: „Să regăsesc pădurea mută. Să mă visez prin ea copil./ Să-i strig nălucile pe nume. S-aprind în ramuri fostul tril!” (Tril); „Să mi se pară iar că-s gata să-i strig secundei să stea-n loc;/ Să mi se pară iar că-s tânăr bătut de ultimul noroc!” (Iar);
Schimbând puţin (mai mult) „macazul”, descoperim un poet romantic, ce printre atâtea temeri existenţiale visează la o iubire (aparent) imposibilă, care să îi (re)aducă lumina în suflet şi dorinţa de a trăi: „Pe plita-ncinsă să trosnească sărat semințe de dovleac:/ Să-mi bați în poarta de aramă te-am așteptat un sfert de veac./...// Să te căiești, inexistento, că mă-nglodezi în insomnii,/ Să fii țiganca noimei mele, să te-ndârjești din vis să vii!” (Pact).
Tot o iubire prezumtivă pare şi cea din poezia Neam: „Cu trenul galben de armindeni prin stepa roșie veneam/ La nunta fostei tu, dar gara n-avea să se ivească neam./...// Blestemul nenuntirii noastre să-mi râdă-n față insista:/ Ne distanța eternitatea, iar trenul niciodată n-a!”, ideea continuându-se cu o altă iubire irealizabilă, într-un carusel al dezamăgirilor: „Iar de ne-a fost menit pe lume să nu rămânem amândoi,/ Promit să te evoc cu patos când o să-mi fie moartea-n toi!” (Toi). Teama de distrugerile pe care le poate provoca dragostea îl ţine pe poet în continuare în expectativă, departe de jocul ei periculos: „Cu cât vocabula iubire voi ști s-o tac mai abitir,/ Cu-atât voi ține mai departe imensul frig din cimitir!” (Frig).
În aceeaşi poezie, el aduce în prim-plan cele patru elemente primordiale ale vieţii („Nimic nu este de mirare atâta timp cât în Cuvânt/ Se-ntorc întru devălmășie: foc, aer, apă și pământ”), în cadrul cărora apa este considerată origine a existenţei, mijloc de purificare și regenerare; aerul este mediul prielnic luminii şi zborului, el simbolizând transcenderea fiinţei umane; focul, principiu creativ, dar şi distructiv, în funcţie de cum este folosit, are rol purificator, fiind un simbol pentru ceea ce este interzis sau de neînţeles, iar pământul înseamnă viaţă – tot ce pătrunde în el renaşte, creşte, se transformă. „La început era Cuvântul”, ne spune însăşi Biblia, din el au izvorât toate celelalte, inclusiv iubirea, atât de înfricoşătoare pentru semnatarul acestor versuri.
Mesajul se continuă pe acelaşi ton al proscrisului într-o existenţă din care lipseşte dragostea, relevând şi mai bine semnificaţia titlului cărţii şi motivul pentru care autorul l-a ales: „Și dacă tot ni-i scris că-n moarte iubirea ni se va-mplini,/ Să-ți fiu călugărul din clopot, să-mi fii șerpoiacă-n Dojoji” (Şi). „Pentru poeți, prinos de mană romantică-i de când se știe/ Orice iubire ce se stinge din deficit de veșnicie” (Sfinx), mai ales când dispariţia iubitei lasă un gol imposibil de acoperit: „Plecarea ta a fost asemeni alunecării unei stele,/ Adică, fără să lași urme, să poți să mai revii pe ele!” (Dor), (ne) mai declară el, din postura mânuitorului de cuvinte ce pare că nu reuşeşte nicicum să accepte misterul efemerităţii iubirii şi al condiţiei umane.
Nu puteam trece peste o altă poezie care aduce în atenţie elemente din filosofia şi metafizica chineză, semn că autorul stăpâneşte şi această zonă a teoriei forţelor primordiale şi complementare ce compun universul şi componentele sale, îmbinarea lor cu iubirea fiind una originală şi inedită: „Am cunoscut iubiri de jale, am cunoscut iubiri de vin:/ Doar cea neîntâmplată încă recontopește yang și yin” (Doar).
Dacă dragostea pământească i-a fost îndeobşte refuzată, nu la fel s-a întâmplat cu cea pentru Creator, căruia autorul îi poartă sentimente de veneraţie, pe care nu ezită să şi le manifeste (şi) în versuri: „De-a scurtul perindării mele prin lume mi-am făcut un crez,/ Ce în virtutea-i nu-mi dă voie din Decalog să evadez.// Să-mi dau suflarea de pe urmă la umbra verde-a unui stog/ N-am irosit nicio clipită, arzând intens, să nu mă rog!” (Stog).
Tematici diverse, întâmplări incitante, veridice sau decupate din imaginaţia poetului, se regăsesc pe tot parcursul acestui prim capitol, făcând deosebit de grea misiunea cronicarului de a le cerne pe cele mai reprezentative, căci fiecare elidă are farmecul ei, constituind o lecţie de virtuozitate pentru „vânătorii” de inedit. Vânt, Ţel, Sclav, Fort, Dig, Sit, Bun, Lemn, Murg, Zor, Rai, Da, Ceas, Doi, Şnur, Cui, Tiz, Bal, Zar, Vis, Mors, Tur, Mit, Song, Râu, Chei, Loc, Grui, Ham, Iad, Imn, Veac, Silf, Cal, Prag, Top, Ied, Ţar, Preţ, Mers, Conci, Tren, Nuc, Burg, Var, Joc (elidă dedicată părinţilor, care se întinde pe mai multe pagini şi conţine lexeme, multe dintre ele inserate în stare de hapax: „Adnotare pe o teză de școlar anxiogen:/ Masculinul de la ge(a)nă nu e niciodată gen./...// Adnotare pe o teză de tanuló greu de cap:/ Masculinul de la trapă nu e niciodată trap./...// Adnotare pe o teză de învățăcel distrat:/ Masculinul de la vată nu e niciodată watt” etc.), sunt doar câteva dintre poeziile asupra cărora nu pot să mă opresc, din lipsă de spaţiu, dar care merită, de asemenea, aprecierea cititorului.
Capitolul al doilea conţine schaltiniene, nu mai puţin demne de laudă, introducându-ne într-o (altă) lume fascinantă, presărată cu trăsăturile binecunoscute (originalitate, umor şi ironie fină), ingrediente sigure pentru a le asigura succesul. Schaltiniena constituie un alt gen de poezie cu formă fixă, numele ei derivând de la cel al poetului Raymond Schaltin. Mai puțin monotonă decât trioletul, rondelul, vilanela, cadrilul sau pantúmul, schaltiniena nu face uz de repetiții. În cele zece versuri dispuse în patru strofe (catren, terțet, distih și monostih), cu rima a-b-b-a, c-d-c, e-e, c, fiecare strofă reliefând un tablou de sine stătător, ea poate concentra substanța epică a unei întregi povestiri, fiind „o poezie care spune o poveste” (Ion Roșioru). Este remarcabil că atât schaltinienele, cât şi elidele lui Ion Roşioru, dispun de versuri lungi, având măsura de 17, 18 sau chiar 21 de silabe, fără a fi perturbat ritmul, ceea ce denotă o cunoaştere profundă a regulilor prozodice şi un simţ fin al accentelor şi al limbii române, în general. Evitarea rimelor facile şi utilizarea unor termeni mai puţin folosiţi în poezii întregesc imaginea unui autor sigur pe capacitatea sa de creaţie, pe care este apt să o pună în valoare, cu orice mijloace, în orice formă şi în orice moment.
„Vecinul nostru, cardiacul, purta ițari și fustanelă/ Și-avea un cârd de oi cu care intrase în telepatie,/ Așa cum învățase, cică, în primii ani de ciobănie,/ Când oii îi amestecase scrum de copil într-o gamelă” (Schaltiniena biletelor de tren); „Să fi ajuns din întâmplare în farfuria lui vr’o muscă?/ Să fi-auzit doar el un șuier de samulastră de gutui?/ Să fi simțit că stă să cadă din cuibul de lăstun un pui?/ Să i se fi părut că iese să-l rupă câinele din cușcă?/...// De ce o fi zbughit-o oare din basm Motanul Încălțat?” (Schaltiniena motanului speriat); „Un șarpe lung și verde s-a pripășit în sat,/ La capra vrăjitoarei sugând în orice noapte,/ De nu-i mai lasă babei un singur strop de lapte,/ Cum n-o făcea nici iedul pe care l-a-nțărcat” (Schaltiniena şarpelui pripăşit în sat); „Cad prunele pipernicite și-n suflete se iscă-un gol./ Azi-noapte a murit oloaga ce nicio rudă nu mai are/ Și care cu trei ani în urmă-și pusese casa la vânzare,/ Să nu se certe râvnitorii când ea-și va fi ieșit din rol” (Schaltiniena satului lovit de secetă); „Sper, când mă vor porni de-acasă, cu mâinile pe piept, în car,/ Să nu mă podidească, Doamne, o prea amarnică rușine/ De-a fi făcut, trecând prin viață, vr’un lucru ce nu se cuvine”,/ Obișnuia să spună tata, din când în când, la un pahar” (Schaltiniena fiului nedemn de tatăl său); „Noiembrie îmi bate-n ușă, dar vara încă-o țin pe loc./ Gutuile atârnă-n ramuri ca tot atâtea felinare;/ Mă rog ca ele să învingă în luptă cea dintâi ninsoare./ Când ai să vii vom face iarăși în sufletele noastre foc” (Schaltiniena verii de noiembrie); „Pleca de tot la drum stăpâna și câinele legat urla./ Simțise-această spaimă mută în sărutarea ei carmină/ Și-n ceața care începuse să se coboare pe colină,/ Ca și-n scrâșnitul cheii-n yala ce să se-ncuie refuza” (Schaltiniena câinelui părăsit); „Îi dă târcoale casei hoțul cu dinți de mort în buzunar/ Și care, deodată, simte că s-a înfiorat grădina./ Cocoșii lumii dau de veste că se pogoară Sfântul Mina,/ S-aducă pace isihastă în fila lui din calendar” (Schaltiniena nopţii Sfântului Mina); „Prin fiecare por al casei ieșea pustiul părintesc/ Și în amiaza-ncremenită se revărsa peste grădină;/ Cu greu mi-am defrișat cărare printre albine și sulfină/ Și-am ezitat dacă în ușă rugina broaștei s-o strivesc” (Schaltiniena întoarcerii tardive) etc., sunt doar câteva din poveştile incredibile, emoţionante, ale unui eu liric creativ, cameleonic, care în fiecare poezie se (re)descoperă/redefineşte, uimindu-ne cu „experimentele” sale demne de toată admiraţia.
Revine, desigur, tema morţii („Hai să sfidăm în noaptea asta previziunile astrale/ Și pe ferestrele albastre să evadăm din horoscop,/ Cu tifla dându-i morții care din urmă vine la galop/ Și s-o forțăm să-și mai amâne toate intențiile sale” – Schaltiniena dorului cabrat), a iubirii („Sărutul tău îmi amintește de-un alt sărut neîntâmplat,/ Cu care mi-a rămas datoare o altă fată-n altă seară./ Nu bănuisem nicio clipă că dragostea avea să moară,/ Înveșnicindu-se dincolo de prăvălirea în păcat” – Schaltiniena sărutului neîntâmplat) şi altele, abordate în capitolul anterior, într-un ambalaj diferit, însă la fel de cuceritor.
Este nedrept că trebuie să „sacrific” celelalte poezii, din care nu am citat, pentru a-i lăsa şi lectorului plăcerea revelaţiei, însă prea multe nu ar mai fi de spus. Ion Roşioru respiră poezie, simte poezie, gândeşte poezie, este poezie! El se inspiră din viaţă, dintr-o frunză căzută de pe ram, dintr-o adiere de vânt, dintr-un zbor de fluture, reuşind să convertească (şi) „urâtul”, adică tristeţea, teama, solitudinea, dezamăgirea sau alte trăiri negative, în artă. Descins dintr-o generaţie adeptă a neomodernismului, el se încăpăţânează să îşi transpună în manieră clasică arderile interioare, ca un adolescent întârziat, dar perfect capabil să îşi adapteze poetica la cerinţele mentale/spirituale/sufleteşti actuale.
Uzând, după cum s-a putut constata, de o simbolistică bogată, autorul cu o vastă cultură poetică (ne) lasă moştenire un volum ce merită aplauze, pe care îl reciteşti, iar şi iar, fără să te saturi, fiindcă de fiecare dată îi descoperi noi valenţe. Nu pot să închei fără a-mi exprima certitudinea că se înşală cu siguranţă atunci când afirmă: „Și orice urmă o să-mi fie adulmecată de uitare” (Schaltiniena drumului final), dar şi speranţa că „ziua scrisă”, care aduce cu sine eliberarea de angoase („...supremă bucurie că frica nu-mi mai râde-n față” – Schaltiniena totalei împăcări), este departe şi că până atunci, ne va dărui alte şi alte mănunchiuri de mărgăritare, pe care să le cernem prin sita sufletului...