COPERTA in lucru CRAMPEIE DE LUMINA de Eugenia MihuDacă Nichita Stănescu ne dezvăluia, în trecut, din perenitatea gândurilor sale, afirmând: “Eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie” şi insistând asupra faptului că „Un poet nu poate fi mai bun decât alt poet”, dar „poate fi mai bun decât sine însuşi sau mai slab decât sine însuşi”, un alt mare colos al literaturii române, Lucian Blaga, susţinea, nici mai mult, nici mai puţin, că poetul este un „donator de sânge la spitalul cuvintelor”.
Eugenia Mihu, o poetă despre care cu siguranţă se va mai auzi, nu contrazice cu nimic aceste afirmaţii. Ea se autodepăşeşte în permanenţă, făcând cititorului „transfuzii” cu poezie de calitate, cu simţăminte ardente şi mai ales cu sinceritate, pentru a-i „trata” acea parte ascunsă ochiului, dar fără de care existenţa ar fi imposibilă – sufletul.
Anul trecut, când mă bucuram pentru prima oară de scrierile sale, aşternând câteva note de lectură pe marginea unuia dintre volume (Curcubeu de suflet, Editura Inspirescu, Satu-Mare, 2017), nu bănuiam că elanul creator al Eugeniei va erupe din nou, ca un vulcan. Poezia pare o permanentă joacă în ţesăturile măiestre ale acestei romantice incurabile, creionând uneori un vals elegant, învăluitor, alteori un tango vertiginos, dar temele abordate sunt cât se poate de serioase, chiar dramatice, făcând parte din viaţă sau putând constitui un fragment veridic din „călătoria” oricărui muritor.


Versurile de întâmpinare ale cărţii de faţă (Crâmpeie de lumină, Editura PIM, Iaşi, 2019), garnisită cu o grafică atrăgătoare (picturile în vin ale Simonei Stanciu) sau cu fotografii din arhiva personală şi de pe internet, ne fac să (re)descoperim o femeie matură, cu experienţa zborului, dar şi a căderii, pentru care dragostea rămâne cel mai preţios cadou al divinităţii, chiar şi atunci când este vătămătoare. Ea se pricepe să realizeze cu ajutorul cuvintelor imagini expresive, ce redau suferinţa sa nedisimulată sub povara rănilor produse, intenţionat sau nu, de răceala şi/sau orgoliul partenerului. Nu degeaba spunea marele scriitor spaniol Pedro Salinas că „Poeţii pot fi definiţi ca fiinţe care ştiu cel mai bine să spună ce le doare”: „Nu mă strivi sub talpa ta, căci nu sunt o furnică,/ Iar ochiul tău, stilet de-argint, când pieptul mi-l despică,/...// Nu mă călca, nu mă zdrobi, nu mă-ndoi de spate,/ Nu-s Ana, ca să mă zidești în ziduri de cetate” (Nu mă strivi...).
Discursul liric continuă cu o schimbare de ton, demonstrându-ne capacitatea de comprehensiune a autoarei şi convingerea (sa) că una din cele mai bune alegeri pe care o putem face în cursul existenţei este aceea de a parcurge în doi această imprevizibilă „odisee”: „Nu mi-ai apărut în viață,/ Ci-ntr-o lacrimă rotundă,/...// Și-ai înnobilat c-un zâmbet/ Iadul meu cu frumusețe.// Nu mi-ai apărut în viață/ Orișicând și orișicum,/ Ci să-mi fii toiag și scut,/ Să mă însoțești pe drum” (Cum mi-ai apărut în viaţă).
Alături de o candoare lipsită de ipocrizie, Eugenia „dispune” şi de o latură erotică, pe care nu se sfieşte să şi-o manifeste, presărând peste versurile izvorâte dintr-o margine de trăire concupiscentă o notă fină de umor: „Peste sânii mei se scurge/ Verdele ochilor tăi,/ Bisturiu cu lama boantă,/ Crater aruncând văpăi./...// Iar un deget de la mână/ Se preumblă-ncet, bezmetic,/ Desenând vale și munte,/ Vrând să nu se dea în petic” (Verde).
Regretul generat de trecerea implacabilă a timpului (şi) pe „planeta” iubirii este transmis cititorului prin intermediul altor versuri încărcate de senzualitate, atinse, pe alocuri, de nuanţe elegiace: „Mai știi, iubire, banca unde dorul/ Încremenea când ne-ntâlneam în seară/ Și tu erai, pe-atuncea, acordorul,/ Iar eu eram o lacrimă de ceară?/...// Cu arcul buzelor îmi desenai/ Pe umeri și pe sâni o feerie/ Și cu sărut de foc îmi însemnai,/ Pe pielea toată, fină broderie”./...// Acum pe bancă frunzele se strâng,/ Că nu e nimeni să le mai adune/...// Iar eu, o lacrimă de ceară, plâng,/ Căci acordorul nu mai are strune” (Banca).
O iubire fără de început şi fără de sfârşit, ce îşi pune pecetea pentru totdeauna pe sufletul nostru, este iubirea pentru părinţi. Poeta le păstrează celor care i-au dat viaţă o amintire plină de duioşie, umbrită doar de regretele pentru inexorabila despărţire: „Sub strat de ghiocei și crini ce-au răsărit peste morminte,/ Își dorm părinții mei cei dragi un somn în liniște, cuminte,/ Dorm mână-n mână, braț la braț, de multe primăveri, întruna,/ Și-i priveghează dorul meu și-i leagănă pe brațe luna”. Singura ei alinare este gândul că aceştia o pot vedea de undeva, dintr-un colţ de nemărginire, veghindu-i calea în periplul pe domeniul său preferat, adică în patria literelor: „Dar când e cald și e senin, și soarele e purpuriu,/ Părinții mei stau la taifas și își citesc din ce le scriu” (Taifasul părinţilor).
O poezie extrem de impresionantă, care pare desprinsă dintr-o povestire de domeniul fantasticului, deşi există, din nefericire, suficiente situaţii asemănătoare în realitate, este Acasă, nedorită, unde personajul principal e mama a doi fii, ajunsă la bătrâneţe povara acestora şi fiind nevoită să-şi petreacă amurgul vieţii într-un azil pentru săraci: „Avea cam șaptezeci de ani și un picior beteag/ Și doi copii, unul cu ea, iar altul dus, pribeag./...// Iar cel de lângă ea, hapsân, și el și-a lui nevastă,/ O socoteau belea și-atât, pe capul lor năpastă./...// Făcea femeia foame des și-i clănțăneau de frig/ Cei patru dinți ce-i mai avea. Și se făcea covrig,/...// Plângea bătrâna, implorând să nu o dea afară,/ Că va răbda, va sta în frig și nu va fi povară”. Ea le rămâne totuşi recunoscătoare fiindcă nu i-au luat singura fiinţă din partea căreia primea dragoste: „Dar au fost buni, că i-au lăsat pisicul jucăuș,/ Ce-a-mbătrânit în poala ei și-n sufletu-i căuș./ Bătrâna din povestea mea poți fi chiar tu, căci viața/ Spre noapte nu mai e la fel ca zorii, dimineața”.
O altă dramă în versuri, cel puţin la fel de emoţionantă, care atinge cu degete de lacrimi coarda inimii, este o întâmplare impregnată cu acelaşi parfum de veracitate. Ea redă povestea unui tată îngrijorat că fiul său trebuia operat de urgenţă şi nemulţumit că medicul „soseşte-n grabă, alergând/...// Și intră-n sală, val-vârtej, de gânduri negre absorbit.” După ce operaţia decurge bine, iar fiul este salvat, tatăl rămâne din nou dezamăgit că medicul nu-i oferă nicio explicaţie, ba mai mult, pleacă imediat din spital, lăsându-i băiatul în grija asistentului. Acesta (îi) elucidează “misterul”, iar bărbatul nemulţumit, aflând adevărul, se ruşinează de comportarea sa inadecvată: “Mărgele i se scurg din ochi când asistentul iese-n prag/ Și murmură un: ”Ce păcat! Copilul, sufletul său drag,/ S-a dus la cer alaltăieri, în accident. Iar el e-n stare/ Să îl salveze pe-al tău fiu, venind de la înmormântare...” (Pariuri cu viaţa).
Un altfel de iubire, aceea pentru meleagurile natale, este accentuată în mai multe poezii, autoarea empatizând cu toţi conaţionalii săi obligaţi să-şi părăsească patria mamă şi să muncească pe tărâmuri străine, pentru a le putea oferi celor dragi o existenţă lipsită de griji: “Te doare traiul ce îl duci,/ căci ai plecat departe/…// …căci ți-ai lăsat copila/ în voia bunului Iisus/ și te dărâmă mila,/ când te imploră să revii/…// Te doare sufletul în piept,/ căci ai lăsat căsuța/ unde te aștepta în prag,/ cu dragoste, măicuța/…// căci ai lăsat o floare/ la geamul dinspre răsărit/ și nu știi dacă moare/ sau mai trăiește până vii,/ se ofilește-n glastră…” (Durere de acasă).
Nu a fost neglijată nici iubirea pentru anotimpuri, fiind incredibilă fervoarea autoarei pentru evidenţierea celor mai mici detalii, ea uzând de o tuşă originală şi plină de farmec, ce a dat naştere unor reuşite pasteluri: “Și-a pus vara în cosițe trandafiri și busuioc,/ Iar pe ie și-a pus spice, să-i poarte-n amor noroc,/ La urechi și-a pus cerceii – peștii dintr-un heleșteu,/ Iar la gât, podoabă rară, și-a legat un curcubeu.// Ca veșmânt și-a pus o fustă, frunza verde de stejar/ Și-a-ncălțat conduri de aur cu pingelele de jar,/…// Și așa, gătită tare, a pornit-o peste văi,/ Dezgolind de haine pieptul nenuntiților flăcăi,/ Ce în roua dimineții culcă iarba-n brazde mari,/ Iar pe înserat așteaptă buze dulci, flăcăi tâlhari.// Trece-apoi pe la codane, pe la mândrele din sat,/ Ce tânjesc după iubire, după drag și-un pic păcat” (Freamăt în vară).
“Joaca” merge mai departe, cu o poezie la fel de încântătoare şi optimistă, închinată primăverii, “garnisită” cu “sarea” şi “piperul” atât de necesare, pentru ca “reţeta” să iasă cât mai ademenitoare: “Și-a lăsat bătrâna iarnă cojocelul și-a plecat/ La odihnă-n altă zare, pe tărâmul fermecat/…/ Însă draga primăvară a venit cu verde crud/ Și-a găsit salcâmul falnic, rușinos și încă nud;/ Nu tu floare, nu tu frunze, nici măcar un mugur mic/ Să-i ascundă goliciunea, niciun peticel, nimic.// Iar cocheta primăvară și-a pus flori sub pălărie/ Și pe gât îi curge-n valuri galbenul de păpădie,/…// Peste piept și-a tras o luncă străbătută de izvoare,/ S-a învăluit în falduri – păsările călătoare,/ Și și-a poleit condurii, împletiți din iarbă fină,/ Cu broboanele de rouă de pe-o floare de sulfină” (Suflete pereche).
O “încurcătură” nostimă şi delicioasă se dovedeşte a fi o altă poezie, în care personajul principal este toamna cea bogată în rod, dar primită cu reticenţă de unii “cârcotaşi”: “Îndărătul casei mele, o bicisnică de cioară/ S-a-ncurcat în anotimpuri și îmi spune-(a câta oară?)/ Că e primăvară-n lume. Taci, nebuno, cată-ți treaba/ Și nu croncăni atâta, că mă croncănești degeaba!// Uite colo, sus pe dealuri, uită-te pe coama culmii,/ Cum se dezgolesc gorunii și își pleacă fruntea ulmii!/ Vezi în jurul tău că-s coapte mere și gutui, și struguri?/ Vezi că nu sunt viorele și că nu-s pe ramuri muguri?”. Argumentele în sprijinul sosirii noului anotimp se ţin lanţ, iar concluzia este una de netăgăduit: “Dar privește-mi, cioară, părul, ochii, ridul de pe față/ Și măsoară-n milimetri capătul micuț de ață/ Ce mi-a mai rămas din viață!/ Spune-mi tu, e primăvară/ Sau e toamnă către iarnă? Este zbor sau e povară?“ (Încurcături de toamnă).
Alte poezii ce zugrăvesc, într-un mod original, haina schimbătoare a anotimpurilor şi care merită a fi menţionate, sunt: E toamnă, Vise de primăvară, Feerie, Primăvară fortăreaţă etc., în care autoarea nu ezită să-şi dea frâu liber imaginaţiei, întru delectarea cititorului.
Generozitatea şi afectivitatea Eugeniei transpar din poezia Darul, ce (ne) dezvăluie nu doar o femeie dornică să împartă cu alţii din preaplinul inimii, ci şi una care „suferă” de „prea mult suflet”, cum spunea (tot) Blaga: „Nu mai am nimic! Tot ce am avut,/ Ori am dat în dar, ori cu împrumut,/ Lui i-am dat un zâmbet, ei i-am dat un vis/ Sau imbold să zboare înspre paradis/...// Ei i-am dat tandrețe, lui i-am dat un gest,/ Alteia aripă pentru zbor celest”. Continuarea reflectă pregnant faptul că ciutura sa lăuntrică este nesecată şi că bunul cel mai de preţ al fiinţei umane nu are limite: “Dar acum sunt tristă și e vina mea,/ Ție nu ți-am dat nici măcar o stea,/…// Tot ce mi-a rămas, sufletul din piept,/ Ți-l ofer acuma…”.
Complexitatea temelor abordate demonstrează că Eugenia Mihu este capabilă să se metamorfozeze cu succes (în poezie), trecând de la bucurie la tristeţe (sau invers) şi „plimbând” cititorul prin toate gamele sufletului. Dragostea sa pentru neamul din care îşi trage seva şi rădăcinile este una reală, iar durerea resimţită în urma perceperii pierderii simţământului patriotic al acestuia, de asemenea: „Te-aș colinda, române drag, dar mă întreb cu jale/ Dacă în suflet îl mai porți și-n gândurile tale/ Ori ți-o fi fost cumva furat și dreptul la colindă,/ De-aceia care ne-au furat și cuiul de la grindă!// Te-aș colinda, românul meu, de-aici din bătătură,/ Dar nu ți-au mai lăsat în piept măcar o picătură/ De bogăție, de frumos, de drag și de credință,/ Te-au tâlhărit și ți-au luat și porii din ființă./...// Te-aș colinda, dar ți-au furat și ieslea lui Iisus/ Și dreptul de a mai visa, de a privi în sus” (Colindul celor obidiţi).
Un sensibil imn dedicat poeţilor demonstrează admiraţia autoarei pentru aceşti “vânători de vise” şi faptul că ştie să le aprecieze dăruirea pentru cuvântul scris, “microb” pe care cu toţii îl poartă în cuget şi în vene, indiferent de problemele cu care se confruntă sau în ce colţ de lume s-ar afla: “Dragi mânuitori de vorbe, de aici, din larga zare,/ Astăzi vă primesc la mine cu pălincă, pâine, sare,/…// Voi, culegători de stele plămădiți din raza lunii,/ Dăltuiți din curcubeie, voi, poeți, sunteți nebunii/ Zărilor senine, nalte…/…// Voi, poeți, din altă țară, care n-ați uitat cuvântul/ Românesc și scrieți neaoș, amintindu-vă pământul/ Ce v-a fost întâia vatră, leagăn împletit din dor,/…// Voi, doar voi, sunteți aceia ce din trup vă faceți scuturi,/ Din condeie, buzdugane…/ De aceea, cinste vouă, condeieri cu scrisu-n sânge,/ Căci ochii vă râd și-atuncea când în piept inima plânge” (Voi, poeţi).
Curcubeul, simbol străvechi al judecăţii făcute de Creatorul nostru păcatului, constituie totodată şi un simbol al harului Său dăruit omului, fiind utilizat/preferat de Eugenia în multe din poemele sale. Poeţii „dăltuiţi din curcubeie” semnifică misiunea sfântă pe care aceştia o au, de a împărţi şi altora din fărâma de divinitate ce le curge prin vene, de a despietri sufletele şi a le inunda cu lumina cuvântului.
Eugenia Mihu contrazice convingerea generală sau “teoria” des vehiculată, conform căreia poeţii sunt persoane triste ori deprimate, ce resimt viaţa ca pe o povară greu de suportat. Ea este o luptătoare şi nu se lamentează de suferinţele sale fizice (sau de orice natură ar fi acestea), ci se foloseşte de ele, pentru a creşte mental, spiritual şi, de ce nu, poetic: „Și-atuncea tac/ oricum mi-ar fi/ Înnod în inimă suspine/ Şi las să pară că şi azi/ Mi-e bine.// Iar ţie, înger păzitor,/ Când mi-este greu, nu-ţi spun nimic,/ Căci nu vreau să te întristezi/ Vreun pic” (Dureri).
Poeta căreia i-a intrat “dorul în ochi” (Mi-a intrat un dor în ochi) se pricepe foarte bine să facă haz de necaz, transformând o spovedanie ipotetică într-o savuroasă poezie: “Mă dusei alaltăseară la o sfântă mănăstire,/ Să îmi spăl vreo trei păcate și să fac mărturisire,/ Cum am dat cu bâta-n baltă, cum am dat cu stângu-n dreptul,/ Și deși păcătuit-am, tot mi-am scos în față pieptul”. Lista păcatelor este destul de consistentă, dar cea care le-a comis nu pare să conştientizeze acest lucru şi nici să regrete prea mult, rezultând un efect umoristic garantat: “Nu am multe, bre părinte, doar mi-am înșelat bărbatul,/ Dar... nu-i grav, că el nu știe, numai jumătate satul,/ Și nici n-am greșit adesea, de vreo op’şpe ori pe lună,/ Cred că n-a putut nici Domnul în caiet să mi le pună” (Iartă, Doamne!).
Volumul de faţă, în care sunt reunite peste 150 de pagini de poezie, dezvăluie deschiderea unui spirit superior (cel al autoarei) către o altă lume, a trăirilor interioare, ce nu lasă loc de pragmatism, ci doar de dăruire nelimitată. La aceasta se adaugă simţul umorului, al iubirii fără rezerve, jovialitatea şi alte însuşiri nobile, care transpar dintre file şi ne oferă un portret fidel al „mânuitoarei de sentimente”, semnatară a cărţii.
“Posesoare” a unei prozodii mai mult decât satisfăcătoare (dacă ne gândim că perfecţiunea este un ideal greu sau imposibil de atins), dobândită prin prisma talentului său şi nu studiată, nici nu ai crede că poeta a fost, timp de mulţi ani, în slujba cifrelor, domeniu care nu prea lasă loc de sensibilitate. Versurile caline curg armonios, ca un râu limpede, îmbrăţişând mai multe tipuri de ritm, rimă şi măsură, în vreme ce eul liric se alintă, se zbuciumă ori (ni) se împărtăşeşte, după cum muza a ales să se manifeste. Cu toate că poemele sunt lipsite de figuri de stil sofisticate, “cosmetizate”, ele au un puternic impact emoţional asupra cititorului, deoarece atuurile Eugeniei Mihu sunt (pe lângă tehnica bună de care aminteam şi amprenta personală în configurarea imaginilor artistice) sinceritatea şi simplitatea. Ea se inspiră din marea paletă de culori numită viaţă şi deţine cheia poetică a naturaleţii transpuse în versuri, cu care reuşeşte să deschidă poarta oricărei inimi.
Nu ştim ce „arsenal” se (mai) găseşte în posesia acestei ardelence simţitoare şi altruiste, dar este cert că ne aflăm în faţa unei poete de o mare profunzime şi înţelepciune, pentru care scrisul nu reprezintă doar o armă sau o formă de terapie, ci mai ales un mod (sigur) de a fi...