CU
CRISTI și MAGDA
Kurt Cobain, Jim Morrison
Krist Novoselic, Dave Grohl
o stewardesă și-un pilot
Paul
Roxana și Adina
Marius
educatoarea
ÎN VISUL EI
Un perete cu un pat, un perete c-o fereastră și un perete cu o bibliotecă formează o cameră strâmtă (dar infinit de înaltă și adâncă) în formă trapezoidală.
Întuneric.
Se aude MAGDA (oarecum din altă lume):
Gata!
Încă o zi e gata...
Respirația ei e din ce în ce mai liniștită. Începe să sforăie ușor. Încet-încet se estompează.
Se aud acordurile piesei Heroes a lui Bowie (într-o variantă pur instrumentală) și încet-încet se luminează.
(Lumina vine pe fereastră. O lumină albă, de lună.)
Camera începe să se îngusteze (pereții laterali se apropie).
Muzica se oprește brusc și MAGDA sare din pat nervoasă.
Îmbrâncește pereții laterali afară și împinge, cu mare greutate, peretele din spate mai în spate.
Vine în centrul scenei.
E foarte obosită.
(E îmbrăcată într-o cămașă de noapte foarte albă)
Lumea mea e din ce în ce mai mică…
Se tot închide!
Mă strivește!
Se zbate să dea jos cămașa.
Oftează ușurată.
Până și hainele-s o za…
Observă umbra, ia de jos cămașa și se acoperă cu ea.
Începe să râdă.
„Luând ca Absolut Lumina, privindu-mi umbra am văzut pe Dumnezeu.”
Așa mi-a zis un popă când i-am zis că-s curvă…
„Și nu pe calea asta vei fi Liberă!”
Dar așa îs!?
Ei, lasă să mă vadă!
Aruncă iar cămașa, face o piruetă și face câțiva pași de modă.
Se oprește cu mâinile în șolduri și se uită, cât poate de arogant, la Umbră.
UNBRA are o poză dezaprobatoare.
MAGDA: Oricum, eu tot mai am ce arăta!
Zău așa, ce ai cu nuditatea!?
Pentru că era goală Eva…
O MULȚIME ȘOCATĂ: Oooh!
MAGDA așteaptă.
Dă să plece.
VOCEA: Stai!
MAGDA: De ce?
VOCEA: Bine, du-te!
MAGDA se oprește.
VOCEA: Dar să știi că nu mai ai bani…
MAGDA: Și mai am și cam mulți ani…
La vârsta mea mama avea sânu’ lăsat de la alăptat.
Pufnește cu resemnare.
Ciudată cale… Atunci mă elibera… Și-acuma… M-ar înrobi cel mai tare…
VOCEA: Da, nu ar mai fi de plăcere... sau pentru a-mi călca regulile... Ci de nevoie! Cu oricine! E cea mai mare umilire!
MAGDA: Ce drăguț din partea ta, să-mi atragi atenția!
Te simți mai bine acum?
Cu ce dracu m-ajută că știu!?
Ah, Doamne, parcă aș fi o scroafă de tine îngrijită și hrănită pentru a fi de Crăciun tăiată!
Îndepărtează mâinile într-un gest de: și mai ce?
UMBRA are aceeași întrebare.
MAGDA: Am renunțat la tot ce e murdar! Am renunțat la sex! La fete! Dar nu cred că e, nu cred că ar…
Nu vreau să renunț la Libertate!
VOCEA: Dar asta face un călugăr, în chilia-i, colo sus! Ție, Al Doilea Iisus, Libertatea-ți este măr!
MAGDA: Libertatea spui, o Doamne, dar atunci de ce pot face tot ceea ce mie-mi place?
Pot să plâng tot și curg oriunde…
Uită-te! Sar zile, Doamne!
Și-arătându-și ochii, clipește.
Și lumina pâlpâie.
MAGDA rămâne cu mâna ridicată.
UMBRA ia o poză apostrofantă.
VOCEA: Și omul de rând are mintea! Dar e obligat a crede! Tot! Fără a cerceta!
MAGDA lasă mâna jos neputincioasă.
VOCEA: Și, oricum, de exemplu, tu nu mă poți prinde.
MAGDA: Ce!? Nu te pot prinde!?
Și fuge după Umbră către sală.
Când să iasă din lumină, se oprește speriată.
Dă prudent în marșarier, cu mâinile îndepărtate, ca nu cumva să poată Umbra să treacă pe lângă ea.
(Merge către stânga, așa că și Umbra i se înclină-n stânga.)
Apoi își hăituiește Umbra în latul scenei, la stânga, intră-n culise, iese-n dreapta, se oprește din fugă și privește-n urmă.
O! Dar nici n-am observat că în urmă te-am lăsat!
Se aruncă pe Umbră.
UMBRA, sub ea, dispare.
Sare sus speriată
UMBRA reapare.
Ridică mâinile sus în semn de predare.
UMBRA așteaptă o îmbrățișare.
MAGDA: Mda… nu te pot prinde…
Cade în genunchi și începe să plângă.
Fac tot ce vei dori, dar te rog, te rog, Doamne…
VOCEA: … nu te voi părăsi!
Face o pauză pentru a anula senzația de pripă.
Decât de vei dori ca să te părăsesc…
MAGDA: Doamne ferește, Doamne, își face cruce pe traseul sfârcuri – pubis – buze, nici nu mă gândesc!
Pauză.
MAGDA: Și totuși nu pot fi Iisus…
VOCEA: Ba da, dacă eu am spus!
MAGDA: Da, cu asemenea argumente…
VOCEA: Ai umblat sau nu pe ape!?
MAGDA: Când!?
VOCEA: În acea noapte când ai fugit de-acasă! Cu miile de stele reflectate-n apă!
MAGDA: Ne-ne-ne! În acea noapte mergeam pe un câmp cu flori albe…
Tună foarte tare (afară, în lumea reală).
Lumina se stinge.
Se aude o furtună puternică, dar filtrată prin geam (din casă).
MAGDA geme și se zvârcolește-n pat (are un somn agitat).
Încet-încet se liniștește.
Furtuna se estompează.
Se luminează.
*
Un teren arid: uscat, crăpat și cenușiu.
În spate e un cer de sticlă pe care-un reflector e Soare.
MAGDA stă guguț, cu capul în mâini.
(Cămașa e murdară, însângerată, ruptă și, cu sânge închegat, e de corpul ei lipită. Fruntea îi e tăiată de-o arsură urâtă, părul e încâlcit și pe față are canale săpate-n praf de lacrimi și sudoare. Picioarele i-s apretate cu noroi și pline de zgârieturi și vânătăi.)
Umbrei: Acum sigur ajung sfânt…
Ce să-ți fac eu, asta este, setea de martiri este mai mare decât setea de credință și iertare.
Se ridică gemând surd și începe să se plimbe.
UMBRA îi ține companie.
MAGDA: Și în plus ei, se îneacă și scuipă-n sânge: oamenii, nu-s în stare a iubi decât ceea ce au pierdut, vezi cu Iisus ce au făcut… Pumni, injurii și scuipat când Golgota a urcat – biserici, măcar o icoană pentru-al avea mereu prin preajmă... Toți au în portmoneu iconiță cu el...
VOCEA: Totuși, Iisus a fost mai demn și-a cărat și-o cruce de lemn.
MAGDA ridică mâna la Umbră.
Taci, că altfel te pleznesc!
UMBRA se apără de lovitură.
MAGDA: Am răbdat!
Cum… – e stupefiată – … îndrăzneeeesc!?
Începe să râdă.
Ți-a fost frică!
Se întristează.
Până și Tu te-ai înmuiat…
Turbă: Și-atunci de ce-mi porți mie pică!?
M-a durut, n-am rezistat și atunci te-am renegat!
Face-un gest de lehamite.
UMBRA dă din mână a pagubă.
Lumina se stinge.
Pauză.
MAGDA aprinde o brichetă.
O ține la nivelul ochilor cu mâna dreaptă și își acoperă gura cu mâna stângă.
Iartă-mă, Doamne! Tot ce-am spus…
Ia mâna de la gură și o împreunează cu cealaltă.
Nu te închide acolo sus…
Stinge bricheta.
Dar am făcut tot ce mi-a spus…
Brrr! S-a făcut prea lucid!
Trebe absurdul să-l aprind.
Își aprinde o țigară și fumează o vreme-n liniște.
Hai, ce dracu, nu fi Toma!
Își face câte-o arsură cu țigara-n fiecare palmă.
Coboară jos!! Privește-mi palma!!!
Lumina se aprinde și-o surprinde arătându-și Cerului palmele.
UMBRA îi face semn că nu e nevoie.
MAGDA: Cine ești tu? Eu mi-am spus.
Eu sunt Domnul tău, Iisus!
VOCEA: … și?… te-ai crezut?
MAGDA: Tu nu vezi ce mi-am făcut!?
VOCEA: Dar de ce ești roșu-n frunte?
MAGDA: Ziceam că doar în icoane Iisus poate să existe și-acolo are aură.
Și am luat un bec – din ăla în formă de cerc – și deasupra capului l-am pus și-am zis: Dacă ești Iisus, atunci ține-ți aura sus!
Și fruntea mi s-a aprins…
Urlă de durere: Aaaaaaaaaah!!!
VOCEA: Mai taci, nu te mai smiorcăi!
Zău, mai bine te-ai căi!
MAGDA: Nu, eu nu mă smiorcăiesc, de stadiu ăsta-s mult mai sus.
Și di ce să mă căiesc? Nici când doctorul mi-a spus că-s asmatică n-am plâns!
Nu, zău, nu-i adevărat, n-am plâns, ci în sus la Soare m-am uitat. Uitat intens și, prin condens, luminii lui eu corp i-am dat.
VOCEA: Mă, cum poți să spui că nu mi-ai greșit când chiar prima poruncă mi-ai nesocotit?
MAGDA vrea să protesteze, dar două reflectoare o luminează și umbra i se triplează.
Lasă capul în pământ, dar nu se poate abține să murmure: Sfânta treime…
Se sting reflectoarele suplimentare.
VOCEA: Chiar și-a doua poruncă mi-ai nesocotit-o!
MAGDA: Nu! Nu am această vină!!
VOCEA: Ți-ai cioplit chip în lumină!!?
MAGDA: Da, Doamne, am făcut-o…
VOCEA: Da’, de fapt, eu m-am ofticat că nu te-ai crucificat.
MAGDA: Ba da, Doamne, imediat!
Ba nu, stai să mă gândesc, n-am chef iară s-o belesc!
VOCEA: E-absurdă-absurditatea-absurdului, dar mai absurdă decât ea e logica absurdității lui și tot nu-i mai absurdă decât Lumea!
MAGDA ridică din umeri și întinde mâinile.
UMBRA se transformă-n cruce.
VOCEA: E-absurdă logica absurdului și Lumea-i mai absurdă decât ea și în absurditatea Globului doar Moartea-și are logica!
UMBRA își pune mâinile în sân.
MAGDA își rupe cămașa, își mușcă sânul stâng și scuipă sfârcu-n sală.
VOCEA: Totu-i absurd și e absurdă absurditatea aceasta…
MAGDA: Dar de absurditatea asta vorbește mintea mea absurdă!!!
Și sătulă de discuții cu o umbră!
Sparge cerul cu un bulgăre.
Reflectorul-Soare se stinge și cu câteva zeci de beculețe întunericul e-mpodobit cu stele.
MAGDA: Cine nu-i gata-l iau cu lopata!
Și merge de la beculeț la beculeț, îl ia, îl duce la ureche, îl scutură, zice: Nimic… și dă cu el de pământ.
Face asta, din ce în ce mai repede și respirând din ce în ce mai greu, până termină beculețele și cufundă scena-n beznă.
MAGDA (din lumea reală) respiră hârâit și șuierat ca într-o criză de astm.
Se aude o bufnitură.
(MAGDA a dat cu mâna în tăblia de la pat.)
Un fulger luminează scena o secundă.
*
Un tavan verde fosforescent.
O raclă de plumb medievală.
MAGDA începe să bată cu pumnii în capacul de raclă.
Doamne! Doamne! Unde ești!?
Triumfător, dar trist: Știam eu că nu exiști…
Știam c-o să mă părăsești!
Sufocându-se: Știam… eu… că nu… exiști…
Își dă ultima suflare.
Sau, mai exact, că existăm sub forma unui copac, pe care-acum, iarna, îl văd c-o rădăcină înfiptă-n Cer și cu una în Pământ…
Iartă-mă că te-am învinuit că-mi mânci Libertatea mea și, mai mult, iartă-mă că-ți mânc și eu Libertatea ta…
Ah! Nouă ne trebe un tăietor de lemne, să ne despartă; dar nici atunci nu vom fi Liberi căci îi vom fi lui datori…
Să punem un alt tăietor să-l taie pe tăietor!
La dracu, atunci va trebui să găsim un tăietor al tăietorului tăietorului, și încă un tăietor pentru acest tăietor, și încă un tăietor…
OAAAAAH!!!
Sau aș putea să-l tai eu pe tăietor…
Și apoi să mă tai pe mine…
Ba nu, că ăsta-i un păcat și iară-s legat de tine!
Uf! Deja mă doare capul, mai bine să reînviu…
Tavanul coboară încet până devine parchet.
(Scena-i luminată din sală.)
MAGDA iese din sicriu.
UN COR DE ADORATORI: Minune!
Salvatoarea!
Eliberatoarea!
MAGDA se înclină.
Pe față îi apare o umbră de îndoială.
Se uită în jur, nu vede pe nimeni.
Își pune mâna streașină și tot nu vede pe nimeni.
Își acoperă urechile, dar Corul tot se aude.
Dă din cap c-a înțeles și vorbește peste cor: Sfârșit. Nu mai am nimic de spus…
Nici măcar gloria lui Iisus…
Scutură din cap și Corul tace.
Lumină orbitoare pentru-o clipă.
(Va crea senzația aia când deschizi ochii dimineața.)
*
O ușă.
(Scena-luminată din sală.)
MAGDA: De fapt, și eu sunt o dumnezeu a celulelor corpului meu; mai exact, a locuitorilor de pe electronii atomilor…
Se întoarce la Umbră (cu spatele către sală).
Oare trebe cu asta să mă mulțumesc?
Face o pauză.
Altă soluție nu am?
Altă pauză.
A, da, de fapt sunt liberă dacă mă mulțumesc cu mica libertate care-o am.
Of! Da, da, da, e chiar așa; Libertatea o voi avea doar și numai atuncea când n-o voi mai căuta.
Ridică privirea și observă ușa.
Asta e Poarta Libertății?
VOCEA: Da, vrei să ieși sau vrei să intri?
Un ceas sună foarte tare.
Revine lumina orbitoare.
Ceasul, izbit de un perete, încetează să mai sune.
Lumina orbitoare dispare.
Întuneric.
MAGDA: Nu! Nu mă scol! Nu mai suport! Vreau Afară, mă sufoc!
Dar doar așa putem rămâne împreună!
Nu îmi pasă!
Termină! Ai pe cineva! Nu merită!?
Ba da…
„De la zero la unu e o infinitate, de la unu la doi sunt două! plus singurătate!” Chiar ai uitat ce ai simțit când ai scrijelit cu unghiile aceste cuvinte pe perete!? Și acuma te caci pe tine, când, în sfârșit, culegi roade!?
Bine, da’ înainte eram doar singură, acum sunt pur și simplu o fantomă! De ce trebe pentru a fi cu cineva, să nu fiu cu nimeni altcineva?
Pentru că ești timidă! Am mai avut discuția asta și parcă de comun acord am ales soluția…
Da, dar de ce trebe să ne ascundem?
Pentru că așa a fost să fie! Știi bine că îs motive întemeiate…
Întemeiate!? Cui îi pasă!? L-am luat de pe stradă!
Lui…
Lui, ce!? I-am dat o casă! L-am învățat să scrie! Să vorbească! Îi e mult mai bine cu mine… Înainte trăia în gunoaie! Cum să mă folosesc de el, când tot ce fac fac numai pentru el!?
Oricum, legea și societatea – Cei De Afară – te-ar condamna…
Măcar să vorbesc cu ei, să îmi răspundă, dar cititorii – și când vin – doar cer, întreabă…
Și, mai nou, nici o vânzătoare nu mai răspunde la „mulțumesc” „cu plăcere”!
Cască.
Nu mai vreau decât să dorm… Tot timpul sunt obosită! Dar, nu, cum el nu există pentru Lume și Lumea nu există pentru el, trebe să fiu două persoane și ziua n-are patrușopt de ore…
Hai, Magda, nu-ți mai complica viața și cu întrebarea „Unde-ai fost?” pentru că nu te vede pe jos când se trezește… Hai, putorișcă mică, chiar nu-ți mai trebuie să aibă și el o suspiciune…
Ajunge numai una, cât de mică, Afară nu mai am pace o clipă… Pfff! Nu știu cât voi mai rezista în această atmosferă… de tensiune și de frică…
Serios, acum te-apucă!? Ai așteptat atât să crească!
Din lumea reală:
CRISTI: Magda?
Magda! Unde ești, Magda!?
MAGDA: Cristii! Mor! Ajutor! Ajută-mă, că mor!