Valareanu Sarbu Nic 271x300(Nicolae Vălăreanu Sârbu – „Frunze pe ramuri de os” – Ed. Armonii Culturale, 2019)

             Îţi strângi emoţiile ca pe puii de vrabie, din descătuşări de memorie, pe unde te-ai avântat de unul singur atâta vreme în căutarea cuibului moale, liniştit şi plin de cer pentru zborurile care vor urma. Poate fi cuib sau o cămară de suflet, cu merinde pentru degustare cale de vieţi de acum încolo. Pentru că un suflu de învieţuire permanentă bate dinspre nordul ideii acolo unde se fixează busolele minţii.
              Nicolae Vălăreanu Sârbu se învecinează cu primăverile în felul lui aparte, văzând radiografic ce alţii ar spune că nu există, că nu se poate. „Frunze pe ramuri de os” apar atunci când osul a fost uns bine cu esenţe alchimice. Este durabilitatea şi verticalitatea care conferă şansa mersului mai departe, într-o poezie ca o ninsoare aşezată şi tasată cu răbdare. 
             Poetul dovedeşte o consecvenţă categorică, el nerecurgând la acele salturi incerte care să rupă gura târgului, ci văzându-şi de orizonzul lui ştiut pe de rost. Aceasta dă o valoare în plus pulsului hotărât cu care ne-a obişnuit.
             Din verde şi din lumină, se ţese acea lume ceva mai limpede decât la o privire în jur prin defectele lumii imediate, tangibile de multe ori într-un mod sec şi chiar opac. Avem o serie de astfel de înverziri şi iluminări, care concurează într-o sete de noi răsuflări line, prin care substanţa palpită cu inimă subtilă. „Cu mâini de lumină”: „Întorc gândurile până se uscă cum fânul,/devin moi aromate,/


în tinerețe am adormit pe căpițe/ și am rămas îmbătat de mirosul copt.// Acum învârt ideile și le las să germineze,/ caut esențe de trăire vie,/ merg mai departe și-mi evaluez posibilitile/ de a fructifica rodul/ care să-mi umplă viața/ cu mireasma răcoroasă a nopților de mai.//Doamne, în universul atât de înălțător/ picură-mi din harul tău cîte puțin/ până mă trezesc om/ cu mâini de lumină.// Poate nu știu să adaug zilele frumoase,/ dar ceva din suflet am să pun/ până va înflori din el recunoștința.”
              Inerentă aplecarea eului spre sine în spiritul acelor oglinzi interioare care câteodată mai şi există. Din învolburarea generală, te mai smulgi, să vezi din când în când de tine şi doar de tine... „Am crescut într-un ochi de viperă/ ca un dușman de moarte,/ mi-a rămas teama și mai ales precauția/ care mă îndepărtează de risc,/ în gândul meu nu e loc de întâlnire/ e un spațiu care trebuie să fie sigur.// Supus tuturor greșelilor/ meditez o vreme la singurătate/ și deschid pe nesimțite porțile cuvântului,/ trec prin ele cu sufletul picurat de tristețe/ până se pierde pe albul hârtiei./ într-un scris ce nu-i al meu.//Ca într-o cădere în beatitudine/ caut o stare de imponderabilitate/ undeva într-o stea cu numele tău/ în care mă regăsesc altfel decât sunt/ și tu mă iubești/ cu trupul luminos și înalt.” (Meditez la singurătate).
              Multora li s-ar putea obositoare, în plus şi chiar suspectă frumoasa nebunie a înţelegerii faptului de a fi într-un mod anume şi nu la grămadă, cu mulţumirea trăirii ducându-şi zilele ca pe trofee. Nu e aşa şi la Nicolae Vălăreanu Sârbu, care vrea să ştie ce e cu viaţa asta şi dibuieşte pe alocuri valenţe nebănuite, într-o poezie accesibilă, lucidă, plăcută.