O poetică suplă, de rememorare existenţială, cu o desfăşurare pe măsură, întâlnim în cel de al doilea volum al Violetei Pintea, „Şarpele roşu” (Ed. Eurostampa, 2019).
             Tema dominantă e acea schismă, în epoca descompunerii şi a ruinei, din eul sfâşiat între trecut şi prezent, ca un cadavru bine conservat ce s-ar putea trezi oricând la viaţă: „era atâta frig în mersul acesta vertical/ încât mi-au dat să ţin în palme/ două cuie înroşite şi nici aşa/ durerea nu ajunsese/ la pragul de sus al destrămării/ era ca şi când câinele acela/ trăia în mine amintirea unui lanţ/ şi nu puteam să nu-l fluier/ şi nu putea să nu vină.” În „Scrisori către un tânăr poet”, Rainer Maria Rilke aduce un elogiu creaţiei ca model al bogăţiei imense a realităţii, scriind că „n-avem motiv să fim neîncrezători în lumea noastră, căci nu ne e împotrivă. Dacă are spaime, sunt spaimele noastre, dacă are prăpăstii atunci aceste prăpăstii ţin de noi, dacă sunt pericole aici, trebuie să încercăm să le iubim.” Cam asta face şi nu faceVioleta Pintea. Din peisajul ei interior, bântuit de coşmaruri şi convulsii, încearcă să desluşească realitatea aparentă a zborului: „şi nu ştim, aşa cum călcăm/ pe oasele noastre/ că din tălpi/ ne doare zborul”.

Da, zborul doare, este o experienţă limită la fel ca şi destrămarea atroce a ego-ului, considerând doar zborul pur, cel din vis, într-o lucidă şi curajoasă încercare de autoînţelegere: „amintirile frumoase sunt/ asemenea unor soldaţi/ decoraţi post mortem/ uneori mi se spune că/ am murit/ şi-atunci scot cuiele din pereţi/ pentru că ele-mi îmbolnăviseră peretele/ din care tot cădeau oglinzile cu/ numele meu/ şi nu mai port nicio fotografie/ la portjartier/ pe picior îmi alunecă frisoane/ am frisoane în toate culorile”. O viziune în care nu doar trecutul ci şi cotidianul este efemer. Suferinţa poate fi profundă dar şi contagioasă. O stare de spirit dar şi fascinaţia unui mit al interiorităţii din zona casabilului, a friabilului, printr-o confesiune directă şi o percepţie sensibilă: „ plec/ mă aşteaptă un domn cu/ o sticlă spartă de vin/ şi o garoafă presată în buzunarul/ cusut la spatele cămăşii/ va trebui să-l iubesc/ sau/ va trebui să-l ucid/ simt că trăiesc cu un surplus/ de sânge/ şi secunda mă tentează cu o isterie/ domesticită/ el aprinde o lumânare în gura sticlei/ Şi-mi întinde să beau/ atunci isteria devine/ sălbatecă/ şi ştiu că va fi/ o moarte/ ceva mai/ dureroasă...”.
              E o involuţie erotică ce pluteşte şi palpită în praful şi pulberea unei lumi în care trebuie cântate raţiunile scindării şi ale risipirii. O voce care cântă dragostea printr-o introvertire lesne confundată cu un joc de aparenţe: „la noapte va cădea/ a treia stea din/ constelaţia dragostei/ în locul ei putem bate/ un cui/ până/ în inima/ lui/ Dumnezeu”. În fine, contactele cu lumea fizică, generatoare de conflicte interioare reprimate, lasă uşile deschise între percepţie şi efect, sfidând clişeele victimizării: „Între timp se trece la o fază/ superioară a/ perversiunilor/ într-un grotesc care/ atinge perfecţiunea/ pe muchiile cioburilor într-un edificiu/ fără loc de/ refugiu.../ amin!!/ şi dacă ceva a rămas/ netrăit/ să-i dăm numele lui/ barabas/ şi să ne îmbrăcăm/ în zale/ degetul arătător atunci când/ ne alegem/ locul de/ înmormântare...”.
             Poezia şi realitatea Violetei Pintea stau faţă în faţă ca două oglinzi paralele. Alegoriile trecerii dintr-una în alta constituie adevăratul fior liric al creaţiei sale.