…În cele ce urmează voi reveni la celelalte rude din partea tatălui care mi s-au părut a fi mai aproape de suflet, nu ştiu de ce, poate fiindcă au fost mai iubitoare de neam şi chiar fizic mai aproape, văzându-ne zilnic. După cum spuneam, bunica a rămas văduvă cu patru băieţi dintre care doi au pierit prematur, loviţi de tuberculoză, o boală care pe vremea aia nu prea avea leac. Au scăpat doi, tata, Nicolae şi unchiul Nelu, cu doi ani mai tânăr, doi oameni iubitori de neam şi totuşi era o diferenţă între ei. Unchiul Nelu, paradoxal, cu neamurile se purta exemplar, era iubit şi iubitor, pe mine mă iubea mult, dar în propria familie era mai pragmatic, mai spartan.. Vă voi relata de unde i se trăgea această apucătură. Fiind de vârste apropiate, trei dintre cei patru fraţi au fost simultan trimişi pe front, lucru care m-a dus la versul lui Coşbuc “Trei Doamne…şi toţi trei”. Cel mai mare a murit tânăr, înainte de război iar următorul tot tânăr, pe la 42 de ani, avea să moară prin anul 1953. Ceilalţi doi au supravieţuit atât războiului cât şi bolilor. După cum am mai spus, la venirea din război, unora, dărâmaţi de ororile frontului, prin “bunăvoinţa” doctorului Petru Groza, primul Prim Ministru comunist, li s-a dat pământ printr-o renumită reformă agrară care urma să fie o rampă de lansare spre colectivizare iar celor care au refuzat să dea cu sapa, li s-au oferit alte meserii. A fost perioada în care puteai să te faci inginer în doi ani, dacă aveai şapte clase.

Erau renumitele “facultăţi muncitoreşti”. Atunci, cum cei doi fraţi nu le prea aveau cu săpatul pământului şi mirosul bălegarului, şi-au ales meserii “curate”. Tata s-a făcut pădurar şi unchiul Nelu…miliţian. Ca pădurar, tata a fost nevoit să mai facă ceva cursuri de “perfecţionare” la locul de muncă, dar ca miliţian, unchiul Nelu trebuia să ştie doar câteva lucruri elementare. Să fie ordonat, conformist şi milităros, dar uneori să aplice şi metode mai puţin ortodoxe cu cei care se împotriveau regimului sau furau porumb boabe cu damigeana de apă de pe tarlaua “colectivei”. În rest, condiţii bune de viaţă pentru vremurile alea, comparativ cu alte pături sociale de mai jos. Avea un salariu bun faţă de muncitori ca să nu mai vorbim de ţărani, care vedeau bani o dată pe an şi atunci, sume derizorii. Avea locuinţă gratuit şi mai ales haine şi cizme tot gratuit într-o perioadă în care talpa, pielea şi unele stofe se dădeau pe cartelă şi cu bani grei, dar numai muncitorilor, considerându-se că ţăranii pot tăia din când în când câte o bucată din pielea boului să-şi facă bocanci apoi să pună iar boul la jug şi în locul în care lipsea pielea să căptuşească boul cu ziarul “SCÎNTEIA” îmbibat cu îndemnuri la muncă pentru construcţia socialismului cu burta goală. Şi mai mult, unchiul Nelu fiind bun “meseriaş” în a administra cizme în turul pantalonilor presupuşilor legionari, a fost repartizat chiar în oraşul Rupea, reşedinţă de raion pe atunci. Avea şi o oarecare experienţă tristă din război, unde a luptat ca infanterist pe linia întâi şi unde, cu siguranţă a văzut multe scene cumplite cu decapitări şi cu oameni pulverizaţi de bombe. Viaţa l-a întărit şi a reluat totul de la capăt, fiind şi un bun meseriaş, cred că l-a moştenit pe Găzdălău sau te miri pe care moş, strămoş. Am uitat să vă spun un lucru hazliu. Tânăr şi frumuşel fiind, dar şi obligat de Miliţie să fie un cadru de bază cu familie şi copii, s-a însurat cu Viorica, pe vremea aia o fată de la ţară, o tinerică de 17 ani care râdea tot timpul pentru orice fleac şi era plăcută în societate şi familie, căreia unchiul Nelu îi mai aplica uneori câte o corecţie. Între timp a venit pe lume Neluţu iar după vreo cinci ani Adrian, nişte copii normali, cuminţi, harnici şi buni iubitori de neam, dar nu prea îmbuibaţi şi pe care unchiul Nelu îi mai educa uneori în stilul lui spartan. În toată această perioadă, familia mea, tata, mama, fratele mai mic şi eu, locuiam împreună cu bunica în casa de bârne, vecini cu unchiul David, protagonistul primului episod din această scriere. Nu prea era confortabilă locuinţa, dar din salariul de pădurar era greu să te gândeşti să-ţi faci o casă. Între timp, tata a vândut o vacă, s-a împrumutat de la Banca Agricolă, a mai primit ca împrumut nişte bani de la nănaşa bătrână, cea care îmi făcea cadou izmene vinete şi a cumpărat o casă de toată frumuseţea în care au şi trecut la cele veşnice bunii noştri părinţi. Dar la Rupea relaţiile familiale ale unchiului sergent major s-au depreciat, a trebuit să se retragă la casa părintească fiind “eliberat” din funcţia de sergent major. Era în anul de dizgraţie 1957 când într-o noapte, unchiul Nelu împreună cu Neluţu care avea doi ani şi Viorica de care după puţin timp s-a despărţit, s-au retras la căsuţa din bârne iar noi am fost nevoiţi să părăsim corabia într-o situaţie de furtună. Într-un final, totul s-a încheiat cu bine, tatăl meu fiind un om calm, conciliant şi iubitor de neam. În continuare, viaţa a decurs într-o seminormalitate, ţinând cont de perioada crâncenă pe care o traversa România. Tata şi-a văzut de pădurea lui, dar şi de pahar, fapt care a făcut să nu fim atât de îmbuibaţi cum erau alţi copii de pădurar din satele vecine care, ce-i drept, mulţi dintre ei au făcut puşcărie, pădurarii fiind în colimatoriu miliţiei la tot pasul. Unchiul Nelu, având şcoala din coliba cu foale, nicovală şi fier înroşit, bun meseriaş, s-a angajat la IAS de unde a şi ieşit la pensie. Copilăria alături de frate şi cei doi veri îmi trezeşte multe nostalgii şi amintiri plăcute. Neluţu când se supăra, plângea de auzea toată strada şi regretam că l-am supărat iar Adrian râdea cu poftă la orice glumă făceam eu, fiind mai măricel. Cum spuneam, unchiul Nelu, bun meseriaş, le-a făcut o sanie metalică şi cum noi aveam doar o cioaclă, bunica, Maie cum îi spuneam, mi-o mai împrumuta şi mie, lucru care pe Neluţu îl deranja tare şi făcea ce ştia el mai bine. Plângea. Altă dispută care îi provoca plânsul lui caracteristic era când venea Ani, verişoara din Lugoj, în vacanţa de vară la bunica noastră comună. Eu şi fratele, Sandu, doream ca Ani să doarmă la noi, dar Neluţu se punea cu curu în uşă şi izbânda era de partea lui. Ani era pe atunci o fetiţă slăbuţă, plăpândă şi o iubeam toţi în egală măsură. Ea era singura care îmi ţinea companie la pescuit sub pontonul lui Găzdălău, ceilalţi neagreând acest sport. În ceea ce îl priveşte pe Neluţu, îmi amintesc o fază care acum nu îmi face cinste. Eram pe pajişte, jucam fotbal, şi un băiat, un anume Ghiţă Cociş, l-a lovit pe Neluţu. Nici una, nici două, am fugit spre ei, i-am vârât o palmă lui Cociş de a căzut în cur. Ulterior, Ghiţă Cociş a devenit unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Neluţu. Poate palma mea i-a legat. Adi era mult mai jovial deşi avea momente de tristeţe, frustrat fiind de unele bucurii ale copilăriei, momente în care stătea ore întregi pe pragul colibei cu foale, nicovală şi fier înroşit. Dar şi când era bine dispus şi râdea cu poftă, era o plăcere să-l ai în preajmă. În scenele cu furatul merelor din pomul lui Găzdălău, Adi era cel care se urca în pom şi scutura iar când cobora, toţi copiii aveau sînii cămăşuţelor plini cu mere iar el, nimic. Atunci interveneam eu, fiind cel mai mare şi făceam dreptate. Fiecare copil avea obligaţia cetăţenească de hoţ cinstit, să contribuie cu trei mere pentru cel care a umplut curtea Găzdălăului cu mere şi frunze. Ne retrăgeam cuminţi pe malul văii şi făceam o burtă de mere. Anii au trecut. Acum, toţi patru suntem la vârsta la care putem fi bunici. A trecut.

...Acum vă voi relata câte ceva despre şcoală căreia nu pot să-i spun „cimitir al tinereţii mele” precum Bacovia, dar nici departe nu a fost. Dar s-o iau cu începutul. Poate nu vă vine să credeţi, dar şi pe vremea mea exista grădiniţă. Evident, păstrând regulile impuse de regimul de atunci, nu tocmai de dulce, ci dimpotrivă, un „post” sever în care eram obligaţi să înghiţim volens-nolens, ceea ce comunismul ne prescria în meniu. Marmeladă cu doctrine. E adevărat că nu se cânta, încă,”Partidul, Ceauşescu, România”, dar la serbări nu lipsea „strigătura”: „Foaie verde de cireş, să trăiască Gheorghiu Dej”. Nu vreau să mă dau mare, dar de pe atunci mi-am dat seama că ceva nu rimează. La grădiniţă totul era gratuit, doar mâncare ne aduceam de acasă, invariabil pită cu unsoare şi paprică dulce sau pită cu marmeladă. Peste ani, în armată, am reluat regimul cu marmeladă când, cu cantitatea pe care am îngurgitat-o în 16 luni, puteam astupa toate gropile de acum de pe DN1. Mâncarea o duceam într-o chestie căreia nici nu ştiu cum să-i spun, un fel de gentuţă din tablă, ovală, desenată cu nişte pitici, cu o închizătoare specială şi un miros specific de cocleală pe care şi acum îl simt când inspir pe nas. Tovarăşa educatoare, o domnişoară bătrână de vreo 23 de ani (pe atunci, la 23 de ani fata era considerată „fată bătrână”) pe care o chema, cât se poate de logic, Maria, locuia în gazdă la o mătuşă de-a mea care prin mine, dimineaţa îi trimitea şi ei gustarea de la ora zece, învelită în hârtie de ziar, de „Scînteia”, singurul ziar al vremii. Curiozitatea de copil mă împingea să văd ce bunătăţi mănâncă frumoasa mea „tovarăşă”. Surpriza a fost mare când am văzut că o zi mânca pită cu unsoare şi paprică şi în alta pită cu marmeladă iar meniurile se repetau. Ţin minte că într-o iarnă cu dimineaţă geroasă, pe drum spre grădiniţă când am desfăcut pacheţelul tovarăşei să văd ce va păpa în ziua respectivă, din nas am scăpat câteva picături pe bunătate de marmeladă. M-am temut groaznic de faptul că şi-ar putea da seama de bravura mea, dar la ora zece, când am văzut cu ce poftă mănâncă, m-am liniştit. Poeziile erau invariabil cu Partidul, cu Gheorghiu Dej, cu „Colectiva agricolă colectivă” sau cu eroi sovietici în luptele cu hitleriştii, jocurile: „Podul de piatră”, „Mi-am pierdut o batistuţă”, „Hoţii şi jandarmii” iar jucării, nişte cuburi din lemn cu desene din care realizam un fel de puzzle din care ieşeau secvenţe din „Punguţa cu doi bani” sau „Capra cu trei iezi”. Oare câţi copii mai ştiu aceste jocuri? Copiii ai căror părinţi munceau toată ziua la câmp aveau posibilitatea să stea la grădiniţă până seara cu condiţia să-şi aducă de acasă porţie dublă de pită cu unsoare şi un pătuţ pliant făcut din două „icsuri” din lemn şi o pânză ordinară din cânepă pe care se dormea două ore după amiază. Într-o zi am stat şi eu până seara şi am dormit în pat cu Lucica, gagica mea, eu neavând pătuţ, dar pentru asta am plâns de multe ori deoarece toţi copiii râdeau de mine spunând că i-am făcut Lucicăi, treaba aia ruşinoasă. Evenimente deosebite nu am avut în acea perioadă în afară de faptul că familia s-a mărit, venind pe lume fratele meu, Sandu şi cei doi veri, Nelu şi Adrian cu care am petrecut o copilărie frumoasă şi cu peripeţii. În primele opt clase de şcoală totul a decurs normal, am avut şansa de a fi instruit şi de dascăli buni, dar şi de un director care bătea ca în armata română de altădată. Era un mod al lui de a-şi face meseria în lipsa unei pregătiri universitare. Dar ce spun eu universitare, când el avea doar şapte clase plus şcoala de meserii, în schimb era un comunist convins, condiţie sine qua non pentru a fi director. Paradoxal, avea un suflet uriaş care atenua trăsătura lui sadică. Ţin minte că la o inundaţie, un ţigănuş de vreo cinci ani a căzut într-o groapă plină cu mâl şi apă, toate femeile ţipau şi nu ştiau ce să facă, dar întâmplător pe acolo a trecut Ion Ciulei, aşa-l chema pe director, care nu a stat mult pe gânduri şi aşa îmbrăcat cum era, a intrat în nămol până la brâu şi a salvat copilul. De atunci, martor fiind la incident, i-am iertat toate păcatele şi l-am privit ca pe un om bun, iubitor de oameni. E drept că şi eu fiind un copil cuminte, sau poate mai mult fricos, eram iubit de acest tartor al copiilor răi. Cum spuneam, pregătire nu avea. Pe vremea aceea era mare lipsă de profesori de specialitate şi unii din cei cu liceu sau şcoli de meserii, predau unele materii de care habar nu aveau. Aşa s-a făcut că Ciulei al meu a fost nevoit să predea limba franceză. La o lecţie ne-a explicat că „nimeni” în franceză se spune „nimon”, la care vreo câţiva din noi şi-au dat coate. „Nimon” i-a rămas porecla. Am avut şi profesori de excepţie. Paradoxal, profesorul de limba rusă era un sas, extrem de simpatic şi jovial care iată cum a ajuns profesor de rusă. În frageda lui copilărie a fost deportat cu părinţii în Siberia unde a stat ani buni şi unde a învăţat la perfecţie limba rusă. Aici fac o paranteză. Multă lume denigrează limba rusă, ori mie mi se pare una dintre cele mai frumoase şi mai melodioase limbi, alături de engleză, italiană sau română. Comparaţi limba rusă cu finlandeza, norvegiana sau chiar cu maghiara. Zadler, aşa îl chema pe saul de rusă, preda şi muzica având aşa metode bune încât şi la anii mei, mai ştiu să fredonez nişte solfegii învăţate de la el. În fanfara saşilor cânta omul la trombon, şi i se potrivea de minune, fiind şi un mare „trombonist” care ne distra cu minciunile lui şi ne determina să-l iubim. Neînsurat fiind, era trimis zilnic de directorul Ciulei, la ora patru după amiază, să ne gonească de la joacă, la lecţii. În sezonul cald, venea fix unde eram toţi, pe o frumoasă pajişte din marginea satului pe care jucam fotbal cu o minge fleşcăită din cauciuc ordinar. Porţile erau marcate de băştile noastre de şcoală. Stătea sasul meu o juma de oră, ne privea şi striga să pasăm, apoi intra şi el în joc şi mai plecam acasă când se însera. Iarna jucam hochei fără patine pe râul îngheţat şi Zadler proceda ca la fotbal. Intra în jocul nostru. Anii au trecut, la un moment dat, prin clasa a opta fiind, ruşii i-au făcut de petrecanie lui Dej. Cred că era prin aprilie, fapt pentru care ni s-a anulat o excursie şi era pus în pericol şi marele banchet la terminarea examenului de absolvire care nu s-a mai ţinut spre bucuria noastră iar surpriza a fost şi mai mare, anunţul fiind dat chiar în dimineaţa în care urma să aşternem pe hârtie înaltele noastre cunoştinţe de matematică, română, rusă, istorie, geografie, constituţie şi...agricultură. La banchet am mâncat salată de boeuf, am băut apă minerală şi am dansat cazacioc.
Şcoala m-a îmbolnăvit de ulcer şi asta deoarece toată viaţa mea am fost un timid. Aceasta din cauza unor profesori de sorginte comunistă şi a unui sistem stalinist care căuta să formeze omul nou prin metode represive şi uneori chiar cu aspect terorist. Prin şcoala generală când era director renumitul Ion Ciulei, dacă la o materie erai bâtă şi luai nota patru, ca orice „infractor”, rămâneai „închis”. Pentru generaţiile de azi sună straniu, dar aşa era. În loc să mergi acasă la ora unu, un profesor stătea până la ora două cu toţi „închişii” pentru a învăţa lecţia la care ridicaseră din umeri. Eficienţa era zero deoarece copiii se uitau în cărţi şi se gândeau la fotbalul care urma pe pajişte. Unii profesori, chiar premeditat şi cu un înalt grad se sadism, terfeleau nervii copiilor. Ţin minte un profesor din liceu care proceda cam în felul următor. Intra în clasă şi se îndrepta încet către catedră. Se oprea câteva secunde şi arunca o privire în clasă spre a vedea dacă toţi copiii s-au ridicat în picioare, apoi arunca de pe la doi metri catalogul pe catedra cu faţă de masă, invariabil, roşie. Se aşeza tacticos cu spatele tolănit pe scaun, punea picior peste picior şi preţ de câteva secunde ne privea ameninţător. În clasă linişte înmormântală. Apoi punea degetul mare de la mâna stângă pe colţul copertei albastre a catalogului şi brusc îl deschidea la nimereală. Citea în gând pagina din stânga unde erau trei nume de elevi în ordine alfabetică, urmate de o grămadă de note pe pagina din dreapta. Apropia ochii de căte un nume de parcă ar fi fost miop, se uita la note apoi îşi ridica privirea şi repeta figura în timp ce mie îmi făceau maţele precum sirena lui Vasile Roaită. Când se plictisea şi el de acest ritual devastator, scotea la tablă trei elevi şi începea cu întrebarea idioată: „Ce am avut noi de învăţat pentru astăzi?” Primul elev răspundea invariabil: „Noi pentru astăzi am avut de învăţat...” şi începea să torăie un text învăţat pe de rost din care, evident, nu înţelesese nimic. Urma să fie întrerut să continue următorul şi dacă următorul eram eu, mă rugam în gând să-l oprească la un pasaj pe care îl ştiam. Sirena lui Roaită din burta mea se oprea abia când reveneam în bancă şi profesorul începea să predea lecţia următoare.