Pre numele lui adevărat: Sergiu Filip, poetul Daian nu prea mai are nevoie de multe prezentări.

Născut în data de 4 august 1954, în Crișciorul Munților Apuseni, a debutat cu poezie în revista Vatra, în 1978. Deși aparent târziu împlinit, debutul său editorial (1982 - Caiet de debut al editurii Albatros) a atras atenția criticilor asupra sa. Acum are (deja) publicate 5 cărți, o alta urmând să se nască la Editura Nemira: „Lăptăria lui Enache, pe viață”. În curând. Lucrează la Editura Cartea Românească, fiind managerul acesteia. Înainte de a atinge această „cotă”, a fost, pe rând, vidanjor (?!), lăcătuș mecanic și îmbălsămător de cadavre. Ca un fapt divers - spune el - în 1982 s-a legat cu lanțul de gardul Uniunii Scriitorilor, într-un protest „inutil”.

Nu i se publicau cărțile scrise. Pentru această „bravadă”, a fost „premiat” cu un mandat de trei luni închisoare. Executate zi la zi. La rece. În veghe. Zice el că îi stătea teribil de bine. Acesta fiind zise, în pofida tuturor aparențelor, poetul PAUL DAIAN, în exclusivitate pentru Revista POESIS, a avut bunăvoința să ne acorde un interviu.

Ioan Romeo Roșiianu - Dacă te așezi în fața oglinzii, ce vezi mai întâi: omul de litere sau, pur și simplu, pe omul de toate zilele?

 

Paul Daian - Aș putea spune că sunt un om respins de Oglindă. Dar, asta se mai întâmplă și din cauze „oculte”. Nu din pricina unui delir psihotic, cum pot spune Unii. Ci pentru că, asta e!, nu sunt un delirant. Încă. Și, când chiar aș da semne să fiu, când chiar aș putea spune ceva serios despre mine, am convingerea că n-o să mai pot spune. Poate că or să spună alții câte ceva. Poate chiar tu. De ce nu? Oricum, însăilând un răspuns mai „obiectiv”, datorită faptului că știu cum arăt, nu prea am chef să mă privesc într-o oglindă. Ce să văd acolo?

 

I.R. Roșiianu - Să înțeleg că n-ai o părere bună despre tine?

 

Paul Daian - În mod cert, Da! Relația mea cu mine e atât de confuză încât nici nu vreau să mă gândesc dacă ea există cu adevărat. Cumva.

I.R. Roșiianu - Totuși, cine esti tu?

 

Paul Daian - Sunt un om viu, un om care încearcă să-și construiască deasupra propriei vieți, o alta. Mai bună. Măcar ceva mai bună. O viață care se numește Poezie, o viață care vrea să sugă (numai) de la țâțele Artei. Că, slavă Domnului!, are Arta asta niște ugere! Totuși, dat fiind faptul că principalul meu vis e să fiu un mare mediocru, nu-mi doresc să fiu decât un mare mediocru. Adică, o zi să sug, una nu.

 

I.R. Roșiianu - De ce?

 

Paul Daian - Pentru că iubesc al dracului de mult viața. Așa cum e ea: mizeră, hâdă, perversă. Și, deși am încercat în repetate rânduri să mă sinucid (de 11 ori, prin diverse „metode”), iubesc tare mult viața. Atât de tare încât vreau să mor cât mai repede cu putință, ca să-i pot pricinui un rău cât mai mic. Spun asta deoarece, de regulă, eu cam stric totul. Inclusiv poezia, poezia pe care o pun pe hârtie așa cum mi se năzare mie.

 

I.R. Roșiianu - Presupunând că nimeni nu ți-a citit cărțile, cât ai pus din tine în fiecare dintre ele și, nu în ultimul rând, care crezi că este mesajul lor?

 

Paul Daian - Am pus totul. Tot ce aveam, că am și eu, ca tot omul, ceva bun în mine. Măcar un grăunte de bunătate există. Rămânând, totuși, destul. Și pentru altele. Îmi place mie să cred, mai bune. Totuși, cărțile mele sunt ascunse sub pielea sufletului meu, ca niște tatuaje. Deci, multă piele având, loc e destul.

 

I.R. Roșiianu - Ce înseamnă cuvântul scris pentru tine?

 

Paul Daian - Demență. O demență uscată, tare uscată.

 

I.R. Roșiianu - Crezi că spiritul tău se descătușează atunci când scrii ceva?

 

Paul Daian - În primul rând, prin scris, spiritul meu există. Iar, dacă el se simte cam încătușat, e treaba lui, nu a mea. Să se descarce! Altfel spus, redevenind serios și spiritul meu e o realitate aidoma mie, o realitate fizică.

 

I.R. Roșiianu - Cum îți scrii cărțile?

 

Paul Daian - Nu știu. Pur și simplu îmi ies. Eu pot scrie o carte într-o singură noapte la fel de bine cum nu pot scrie măcar un singur vers, într-o lună. Nu știu de unde îmi vin, cum îmi vin, de ce îmi vin. Dar, un lucru cert, îmi ies. Pe poarta sufletului. Totuși, aș putea teoretiza, aș putea construi un sistem explicat: există o hermeneutică a demersului meu poetic, într-un direct raport cu ceea ce numim Absolutul, încât dacă aș voi să interviu (și) rațional, înseamnă că ar trebui să mă apuc de o cu totul altă meserie. Și, cum eu bănuiesc că această întrebare i-ai pus-o poetului din mine, mă opresc aici. Doar până aici e terenul poetului, mai încolo ...

 

I.R. Roșiianu - Cum ți-ai descoperit vocația literară?

 

Paul Daian - Prin iubire. Numai prin sentimentul de iubire. Primele versuri le-am scris nu mai știu exact când, în adolescență. Eram și eu, ca tot tânărul, îndrăgostit. Restul a venit de la sine. Atunci am descoperit că nu sunt singur pe lume, că mă pot apleca, cu umilință, în fața altui om. Sigur că este vorba numai de o Doamnă.

 

I.R. Roșiianu - Consideri că prin ceea ce ai făcut acum, ai fost receptiv la problemele societății?

 

Paul Daian - Eu mă simt afectat de faptul că nu se prea face caz de ceea ce se numește cultură. La noi în țară, totul merge atât de prost încât, mă întreb, de ce tocmai cultura să mergă bine?

 

I.R. Roșiianu - Cum se împacă omul din tine cu poetul?

 

Paul Daian - Între mine și mine există un conflict atât de puternic, un conflict atât de aparte, încât mi-e greu să-l și definesc. El s-a putut realiza numai prin disocierea mea. Poate tocmai de aceea n-am avut niciodată puterea și plăcerea de-a mă privi într-o oglindă. Acum nu mai simt nevoia. Problema care e, e aceea că acest conflict e teribil de încetinit, de lent. De stins, dacă e s-o spun și pe asta, numai Dumnezeu îl va stinge.

 

I.R. Roșiianu - Crezi c-o să lași, cu timpul, în tine, loc unui alt Paul Daian?

 

Paul Daian - Păi, nu știu! Cred că asta e o realitate dialectică. Tot timpul sunt altul, rămânând mereu același. Cu cât ești mai deschis, cu atât te poți închide mai greu. Și, cu cât ești mai conștient de propria-ți valoare, cu atât mai mult ești mai statornic. Statornic în propria-ți ființă. Statornic în sensul de mereu același. Altfel spus, sunt același până la monotonie, și mereu altul până la evanescență. Pentru că iubesc viața.

 

I.R. Roșiianu - Crezi că este diferență valorică între clasici și contemporani?

 

Paul Daian - Dacă discutăm despre valoare, ea este numai atuul Cerului, ca albastrul lui. Cine reușește să-l privească, este deja acolo. Iar cine este acolo, este deja egal cu ceilalți. Totuși, dacă e să ne raportăm numai la ceea ce numim noi valoare, nu cred că există vreo diferență între noi și clasici, între noi și medievali, între noi și restul istoriei. De fapt, tocmai asta și cred că este valoarea în sine: ceva ce ne unește pe noi toți. Indiferent de locul geografic și timpul istoric în care-am trăit. În felul acesta eu sunt egal și contemporan cu Homer, Dante, Shakespeare și, în mare mea intimitate, stau de vorbă cu ei. Și nu numai cu ei. Totuși, nu știu care îmi este locul, această măsură mi-o vor da alții, dar eu, în demența mea, mă simt solidar cu toți cei de mai sus, cu mulți alții. Încă. Vorba lui Goethe: „M-am născut pentru a vedea”.

 

I.R. Roșiianu - De ce îți este cel mai frică?

 

Paul Daian - Să nu cumva să nu mă mai iubească Dumnezeu. Cea mai mare bucurie? Să-L iubesc pe El.

 

I.R. Roșiianu - Unde crezi că-ți este locul în literatura română?

 

Paul Daian - Nu mă simt prins (doar) în literatura română, mă simt așa, ca la un târg de fete, fie și pe Multele Găina!, alături de marii pețitori ai literaturii universale. Nu nădăjduiesc să iau Arta de soție - doar suntem atâția care-i cerem mâna, nu?! Mie mi-ar fi suficient să mă culc măcar odată cu Ea. Apoi pot să mă sinucid. Cu adevărat. Nu ca până acum.

 

I.R. Roșiianu - Ce faci în timpul tău liber?

 

Paul Daian - Exact ce face un om normal: dorm, mănânc, mă uit la (pe) pereți, vorbesc la telefon, mă întâlnesc cu prietenii. Aici sunt cu adevărat mediocru.

 

I.R. Roșiianu - Ai un anume călcâi al lui Ahile?

 

Paul Daian - Nu există om fără acest călcâi al lui Ahile. În medicină se spune tendon, în plan social i se spune tendinită, în artă i se spune tender. În ce mă privește, călcâiul lui Ahile e chiar creierul meu. Pe mine, ticăloasa de zeiță!, m-a ținut de creier, nu de gleznă.

 

I.R. Roșiianu - Are Paul Daian o trăire creștină?

 

Paul Daian - Absolut, absolut, absolut ... Nu numai că am trăire creștină, am și o evoluție în sensul acesta. Din punct de vedere ontologic, am refăcut drumul de la Dumnezeul gelos al Vechiului Testament, la Dumnezeu iubirii din Noul Testament.

 

I.R. Roșiianu - Crezi că Dumnezeu își face și astăzi simțită prezența în lume?

 

Paul Daian - Dumnezeu e lumea însăși. Trebuie doar să fii atent. Ca să-L vezi.

 

I.R. Roșiianu - Ce-ți dorești cel mai mult și mai mult?

 

Paul Daian - Cel mai mult îmi doresc Totul.

 

I.R. Roșiianu - Cât crezi că ai dat până acum din tine?

 

Paul Daian - Nu-mi dau seama cât am dat până acum din mine. Cred că în momentul în care mi-ar fi limpede ce m-ai întrebat acum, aș înceta să mai scriu.

 

I.R. Roșiianu - De ce crezi că a existat mereu un conflict între Discipol și Maestru?

 

Paul Daian - Conflictul acesta a existat de când lumea, de când există generații. Dar, cred eu, cel mai important este să înțelegi ceva din asta și să mergi mai departe. Cu crucea ta. Sau, dimpotrivă, să refuzi și să mergi ... tot mai departe. Altfel spus, dacă vrei așa, acest conflict dintre „generații” este spațiul din care unii, nu peste mult timp, își vor face o meserie.

 

I.R. Roșiianu - Ești mulțumit de tot ce ai scris până acum?

 

Paul Daian - Da, sunt! Sunt mulțumit de tot ce am „născut” până acum. Eu îmi iubesc cărțile, indiferent de ce zic criticii despre ele.

     A consemnat Ioan Romeo Roșiianu

     București - 10 mai 1996 (acasă la el)

     Revista Poesis.