g popoescu1– Dumnezeule, Eduard, ce-i cu tine?
    – Eh! O bătaie, așa ca între prieteni, îi spun resemnat.
    Alexia mă trage în hol, îngrijorată să nu mă vadă vreun vecin. Chipul ei s-a întristat și mai mult după ce mi-a des¬chis ușa. E îmbrăcată, probabil voia să plece de acasă. Po¬șeta e pe masa de lângă cuier, dulăpiorul de pantofi e deschis.
    – Iartă-mă, vreau să stau la tine câteva ore. Dacă e ceva urgent și trebuie să pleci...
    – Abia am venit, îmi spune și-și lasă capul în jos.
    N-are nicio obligație față de mine, de ce s-ar rușina? E o femeie liberă să facă ce vrea și cu cine vrea, știe că eu nu i-aș pune întrebări, nici nu i-aș face reproșuri. Relația noastră e absolut deschisă, ceva de ocazie, și asta îmi convine.        


    Se uită la pantalonii mei, la haina pe care o țin în mână și mă întreabă destul de îngrijorată:
    – Ce-ați făcut, oameni buni? V-ați tăvălit pe jos?
    Hainele mele arată jalnic. Le-am scuturat cât am pu¬tut, dar degeaba, pra¬ful a intrat cu totul în țesătură. Cât am fost îmbrăcat cu blugii și tricourile sau cămășile mele colo¬rate, nu mi s-a întâmplat așa ceva. Praful din combinat m-a înconju¬rat zi de zi, l-am și inspirat, că nu port mască și nici nu există un loc în care el să nu plutească în aer, dar azi s-a răzbunat pe costumul meu, de parcă sosise marea scadență și el n-a avut încotro.
    – Mă duc să mă spăl, îi spun Alexiei și-mi las pan¬tofii lângă cuier.
    Apa rece de la robinet îmi umple căușul palmelor, dar nu-mi acoperă liniile denumite atât de sugestiv: a vieții, a ini¬mii, a norocului. Sunt murdare, trebuie curățate bine, numai că e greu. Nu s-a inventat un șampon anume pentru ele, ceva care să le facă să strălucească din nou. Îmi spăl mâinile cu săpun, le clătesc, îmi  arunc apă pe față. Ră¬coa¬rea îmi priește. Dacă apa mi-ar putea șterge și rănile din interior, s-ar schim¬ba cu totul viața mea. Mi-e sete, dar continui să-mi clătesc fața. Încep să simt usturime pe buza de jos; mda, aici e buba! Aștept să se scurgă apa de pe față, să pot des¬chide ochii și să mă uit în oglindă. Știu cam la ce mă pot aștepta și n-o să-mi placă, dar deja nu mai contează ce mi-ar plăcea.
    Arăt ca naiba. Cum să nu se sperie de mi¬ne Alexia când am apărut brusc la ușa ei, fără s-o fi anunțat dinainte? Îmi trec palmele ude prin părul în¬câlcit și mă uit atent la arcadele ochilor – sunt în regulă, doar gura e răni¬tă și încă umflată. Ce-o fi pe corp nu știu, nu simt vreo urgență. Îmi scot căma¬șa și o arunc pe gresia din baie. E transpirată, pătată, n-am ce să fac cu ea și în  niciun caz n-aș păstra-o ca amintire a zilei de azi. Îmi scot și pantalonii prăfuiți și îi las la marginea căzii. Rămân numai în chiloți și nu ca să im¬presionez, ci fiindcă n-am cu ce să mă îmbrac. Mă spăl până la jumătate, apoi trag un prosop curat din dulăpiorul din spatele meu. Mă șterg încet, mai puțin fața, fiindcă buza mea sân¬gerează.
    – Poți să mă ajuți cu un plasture? o rog pe Alexia, ținând un deget dedesubtul buzei. Și un pahar cu apă, te rog! Ar fi pă¬cat să mor de sete, acum, când am scăpat cu viață.
    Alexia se mișcă repede. Îmi aduce apa, apoi trece pe lângă mine, spre baie, și se întoarce cu plasturi, pansa¬ment, un flacon de plastic și o cutiuță lunguiață în care habar n-am ce este. Nu-i în apele ei, așa cum o știu eu – degajată, ironică, uneori chiar sar¬castică, într-un fel atât de natural, în¬cât ni¬meni nu se supăra pe ea. Eu, cu atât mai pu¬țin. Din ușa spre sufragerie îmi face semn:
    – Vino pe canapea, să stai întins. O să doară un pic.
    – Crezi că mai simt durerea? spun și îi urmez sfatul.
    Mă întind pe canapea, cu capul în poala ei. Grijulie, îmi șterge fruntea, obrajii, băr-bia, cu pansamentul îmbibat de lichidul din flaconul acela alb: e o soluție dezinfectantă din plante. Se apropie foarte încet de buzele mele, le tampo¬nează o secundă, apoi suflă peste ele. Repetă operațiunea de câteva ori, după care aplică ceva unsuros pe buză și un plas¬ture care se lipește cumin¬te. Mă ustură, dar nu mă plâng. Ea se apleacă spre mine și-mi spu¬ne încurcată:
     – Nu pot să-mi imaginez cât de mare e durerea ta. Sin-cere condoleanțe! N-am știut că ți-a murit sora. Îmi pare foarte rău...
    Alexia își plimbă dege¬tele prin părul meu. Alene, ca omul în momentele rare de  dăruire a unei iubiri pe care o păstrează, de obicei, pentru el sau pentru mai târziu. E mân¬¬gâierea care mi-a lip¬sit tot timpul. Cât de mare e du¬rerea mea e greu de spus, fiindcă trebuie  s-o măsor altfel, și mă sperie  că nimic nu mai este valabil din ceea ce credeam. Nici despre părinții mei, nici despre Solomon, nici despre Amara. Mai ales despre Amara. Răsfățul dege¬telor Alexiei continuă și eu mă îndepărtez de ca¬mera aerisită, cu vederea spre stradă, de pereți văruiți în alb, pe care atârnă, ici-colo, câte un tablou mic oval sau pătrat, cu ramă aurie și subțire. Senzația e că mă afund în ră¬coa¬rea unei păduri necunoscute.
    – Cred că ai frisoane, îmi spune Alexia și se ridică după ce, mai întâi, îmi lasă încet capul pe canapea. Stai să-ți  aduc un tricou și ceva să te acoperi.
    Într-adevăr, mi-e frig, tremur. Fiecare crispare, cât de mică ar fi, trezeștea durerea surdă în trupul meu greu, înțepe¬nit. Sunt obo¬sit, grozav de obosit, ca omul care a trăit deja prea mult sau prea multe. Alexia aduce un cearșaf curat și o pe¬¬rinuță drept¬un¬ghiulară. Mă ajută să mă ridic și să trag pe mine  tri¬co¬ul ei roșu, cu mâneci largi și inscripții verticale în limba engleză. Mă aco¬peră cu pă¬tura subțire, albă ca prima ninsoare, se așa¬ză pe margine, lângă mine, continuând să-mi mângâie părul. Moliciunea pe¬rinuței e tot o mângâiere, o ba¬ghetă fer¬mecată ce face să în¬cre¬menească toate zgo¬mo¬tele de afară. Liniștea se transformă într-o încăpere imensă în care o sumedenie de ima¬gini, noi sau mai vechi, se însuflețesc în momentul în care privirea mea le des¬coperă, apoi se liniștesc, cuprinse și ele de bra¬țele calde ale somnului.
    – Odihnește-te, aici ești în siguranță, nu te mai atacă  nimeni! aud șoaptele Alexiei tot mai încet și mai greu.
    Cai... o mulțime de cai aleargă pe câmp. Cai roșcați, cu pielea lucioasă în soa-rele amiezii, albi, chiar și suri. Unii au pete de altă culoare pe burtă, alții au cozile lungi și negre. Toți aleargă cu gâtul întins, dar  mișcarea lor e ca un dans, nici¬decum o fugă disperată. Nu înțeleg unde mă aflu de îi pot vedea atât de bine. Poate sunt pe vârf de munte sau poate că ochii mei au căpătat pu¬terea ne¬bănuită de a pluti deasupra lor și îi pot însoți. Ce bine-i lângă ei, ce poftă de viață ghi¬cesc în arcuirea întregului lor trup! Iarba pe care o ating în trecere  se apleacă până la pământ, se înfioară, ca imediat să se ridice și să privească în urma lor, melancolică. Dacă rela¬ția asta mi¬nunată n-ar exista, caii ar fi în aer, ar zbura, dar pentru asta le-ar trebui aripi care, la rândul lor, să aibă o relație perfectă cu vântul și toți curenții de aer, fie as-cendenți, fie descen¬denți. Dar caii nu au aripi, doar fericirea de a se bu¬cura de libertate.
    Sunt clipe când îi văd de aproape, deși eu nu mă mișc din loc. Atunci zăresc în ochii lor un șir de munți la poalele cărora stau ascunse poieni, ape șer¬puinde și lacuri de cu¬loarea cerului de vară. Acolo vor să ajungă, spre acele locuri sigure aleargă ei voioși, unul lângă altul, parcă s-ar ține de mână și ar da naștere la ceea ce eu aș numi timp înflorit.
    Înserarea se arată în zare îmbrăcată în voaluri mov,  calde și transparente. Cu cât se apro¬pie caii de locul în care soarele stă să coboare dincolo de orizont, cu atâta se lun¬gesc umbrele lor pe întinsul câmpiei. Umbre mișcă¬toare, îndr㬬¬gostite de arcuirea mușchilor înfierbântați, urmărindu-i și undu¬indu-se odată cu ei. Lu¬¬mina soarelui e din ce în ce mai slabă, tăiată în raze sub¬țiri, îmblânzite, care, deși își pierd străluci¬rea, tot cu o curgere aurită sea¬mănă. Imaginile vii și atât de colorate se în¬de¬părtează, devin un ta¬blou ma¬gic,  în miniatură. Umbrele se strâng și se con¬topesc într-o îmbră¬ți¬șare prelungă cu siluetele cailor încă în  miș¬care. Cred că visez... E un vis frumos. Totuși, simt cât se poate de bine și mângâierea Alexiei. Dacă sunt între două lumi sau în ambele, concomitent, și mi-e atât de bine, mă¬car una dintre marile mele spaime a dispărut, pot să dorm liniștit. Îmi vine în minte un pasaj citit cu mulți ani în urmă și nu mai simt nici frigul, nici durerea mocnită, nici dorința de a dis¬părea pur și simplu de pe fața pământului.