dumitriudin mine se coboară un altfel de vis

în lumea mea nonculorile râd de parcă ar fi niște spiriduși în zi de sărbătoare...
în lumea mea văilor , munților, rozelor le cresc șase perechi de aripi....
în lumea mea arborii își prind la cingătoare visele și umblă nud prin dumbrava urbană....
în lumea mea frunzele devin pictorii emoțiilor din poet ...
în lumea mea zidurile își poartă nasturii cu mândrie...
și se deschid ca niște coperte ..


în lumea mea curcubeul se poartă desculț pe autobenzi cu turtă dulce....
în lumea mea sacrul înoată prin plase cu sete și se scrumează prea des pe la târguri ...
în lumea mea pisicile umblă cu boturile roz pe portativele mele din balcon
amestecând precum un ghem de iarnă stihurile...
în lumea mea în marketul de lut se vând dorințe cu ploi și soare,
cotoarele de măr ale trecutului
se trec pe caiet ...
arinii îmblânzesc pastișele din oameni
iar vinul ascunde șoimii de hârtie...

sunet incolor

 văd cum metrouri cu ploi trec iute pe lângă venele mele sărate cu sinele fără parfumul de sine...
oceanele își depun la depourile soarelui mov
pe creste cu contururi roase, corpurile plouate ....
metrouri de ploi trec peste copitele gândurilor mele înecate în analize ...
mă cațăr pe trepte reci să adulmec mai bune cocktailul oniric al ploii ...
munții îmi întind covoarele persane jilave...
mă dor formele ploilor ce se depun pe degetele acelor de timp ...
mă dor axilele iubirii fără iubire...
mă dor cortinele trase ale marinului...
mă dor mătăsoșii licurici fără lumină.
mă dor literele scunde ale tale , mamă, nescrise, nerostite, încă le mai caut în iarba pitică , pătrată, pătată cu grindină străină ...
mă dor umbrele tale tată , amintirea mea zace în arhivele tale ninse...
întreaga sintaxă a inimii mele geme a ploaie....
norii rubensieni fug pe plaiuri cu bănci de lemn ude la marginea lumii absurde ca Iona..
nisipul zburdă ca o mioară pe muzica scoicilor.
marionete cu minți subțiri își dezbracă la întuneric spițele ...
sub cupola lunii, avatarele merilor multiplică picurii ...
eul, ca un căprior cu zâmbete întoarse, înoată cu căștile plouate pe rute confuze...
încerc să îl opresc din mersul lui fără sens, să îi ating scrumul, pe îndelete ...dar tace...
se zvârcolește ca fila unei cărți atinse de pupila prafului din podul lui Pillat.
doar lacrimile crugului și arhanghelui stau între noi...
ne coborâm la botul diafan al Atlanticului...
îi desenăm dialogurile cu Cerul ...
picurii ca niște recvieme de august mușcă din genele noastre cu tuș...
la un mobil însiropat de vânt, vocile de ieri mă caută...
lăsăm totul să germineze în vitro: ploaie, mister, nimic...
lăsăm îmbrățișările îmbătate cu semnul minus să se încrucișeze pe ramurile pianului din odaie.
metrorile cu flori de ploi, cu valuri tari, surde, înaintează prin mine, prin eu, prin poetul ce poartă aripa palidă cu papion alb.



ego

simt cum sinele se dezlipeste din ce în ce mai mult de mine...
pietrele pe care calc se transformă în sicrie, treptat...
simt cum aripile ploii îmi lovesc trupul geometrizat...
ma simt din ce în ce mai labirintică ....
experimentele îmi carbonizează eul...
pietrele pe care calc se transformă în sicrie , treptat...
aerul de sub carapace se dizolvă , treptat...
inima nu mai îmi e jucăușă ca odinioară....
se zbate ca o pendulă tristă în mine...
nu mai știe să deseneze cu tuș bucurii...
parcă așteaptă un dreptunghi negru în care să se așeze...
visele-mi gri populează dreptunghiul negru...
cimitirele de stihuri zac demente pe afară
nu mai am copaci cu corole
ziduri ...care să mă susțină...
inimile părinților bat deocheat de indiferente prin țară...
e atâta iarnă în mine...atâta zapadă în dreptunghiul negru...



 iubire

soaptele soarelui nostru trec prin mandarinii casei...
plaja își așează umerii goi...
golful ne recită poeme napoletane...
valurile vrăjesc sonetele...
portul își deschide ferestrele lichide ...
văd rocile ca niște file de carte.
răsfoim valurile.
scriem cu vibrațiile decorului.
pașii se rătăcesc pe culoarele castelului.
nuanțele văzduhului ni se plimbă prin aorte...
doi pescăruși la marginea mării...


abis interior

sunt nopți în care rog frunzele
să-mi mângâie pletele...
și există stele născute în copaci...
și rog copacii
să-mi șoptească rafinat Amin!
și simt galbenul cum mi se scurge pe coapse ...
și genele lunii,
și polenul vieții...
ca niște albușuri tari...
și rog pământul să-mi simtă genunchii
cum fluieră concentric...
și sunt nopți în care maroniul
aleargă somnambulic
prin parcuri...
și rog stănescian,
rotofeiele alei tomnatice
să-mi încălzească palmele...
șemineul zeilor a fost înghițit!
si sunt nopți în care lumânările roșii
adorm ca niște jucării de pluș lângă mine...
și mă-nfășor cu patrafirul vegetal...
și rog stelele să se nască în copaci
să-mi legene stihurile...
și rog mustul ce zace-n castane
să-mi oprească singurătatea...
și sunt nopți în care rog doar frunzele
să-mi mângâie pletele.