marioara visanMarioara Vișan propune iubitorilor de poezie un volum în ediție bilingvă, româno-italiană, Diamante (Rediviva Edizione, Milano, 2019), în traducerea lui Francesco Altieri.
    Atenția autoarei se îndreaptă în primul rând spre individ, dar fără a neglija elementele sociale, omul neputând sta izolat de grup decât pentru o scurtă perioadă de timp.
    Diamantul nu este altceva decât sufetul, cel care e adevărata noastră călăuză („Dacă citești ce scriu printre rânduri / Vei înțelege că diamantul din noi e stăpânul” – Diamantul).
    Pe lângă călăuza interioară, omul mai are una exterioară, persoana iubită, pentru a-l purta pe drumul vieții („Strada ce mi-a rămas de parcurs / până la marea poartă a trecerii, / mă afundă în ceața existenței / prin care doar tu mă poți ghida”), drum care îngemănează visul cu realitatea („Noroc cu tine, visătorule, / reușești să aduci seninul pe strada tăcerii”), spre a transforma ființa în poezie („Mi-ar plăcea să fiu poezia din sufletul tău, / mi se pare doar nefiresc să fiu cuvânt încrustat / pe fiecare clipă de viață ce îmi ești” – Acum înțeleg de ce iubești muzica lui Vivaldi).


    De altfel, existența însăși e poezie, cu frumosul și urâtul din ea, ce îl urmăresc pe om ținându-se de mână („poezia existenței scrisă azi pe foaia goală, / cu umor ce stă ascuns într-o călimară, / unde viața ni s-a scurs transformând în smoală / frumuseți de nepătruns din trecuta vară” – Am uitat ce-am scris).
    Cel mai frumos lucru din viața omului este iubirea, care îl poate schimba întru totul, transformând întunericul în lumină („Iubirea e cuvântul magic ce împlinește vrerea, / ca într-o mantra îl repet, acoperind tăcerea” – Fior pe fruntea ta), trecând cu capul sus prin vremi, chiar dacă lumina mai pierde din intensitate („Eeee... cu ani în urmă / lumina putea susține un concert la pian / acum sufletul se mulțumește / doar cu o vioară e mai ușor de purtat / spre înaltul din interiorul infinitului din noi” – Concertul luminii).
    Încetul cu încetul, locul iubirii este luat de ură, omul devenind câine în raport cu ceilalți, văzându-și doar propriul orgoliu și interes, călcând totul în picioare („O haită de câini suntem și tragem cu dinții / din ce ne-au lăsat moștenire părinții / ucidem destine fără remușcare” – Pământul iubirii).
    Și totuși, speranță există, atâta vreme cât iubirea nu este înlăturată întru totul, pentru o renaștere interioară, atât a individului, cât și a societății („cenușa din noi va renaște într-o flacără indestructibilă a dreptății. / Așa să ne ajute Dumnezeu” – Așa să ne ajute Dumnezeu).
    Copilăria este văzută în dublă ipostază. Pe de o parte, plină de farmec, de puritate, de senin („...iubesc frumusețea copilăriei / ce mă înfășoară încă în dulcea-i visare” – Copil din flori), iar pe de altă parte, ca o pierdere a tradițiilor, a obiceiurilor străvechi prin părăsirea satului de către locuitorii săi, plecați în lumea largă ori în veșnicie („Colindul, vis cu fulgii de tristețe-n poartă, / rămâne o poveste cu «au fost odată», // sănii încărcate cu vise de ștrengari” – Colind).
    Plecarea dincolo de hotarele țării, în căutarea unui trai mai bun, naște un acut sentiment de dezrădăcinare, asumat cu stoicism („Sunt azi mireasa numănui / pe un pământ de dor, / doar soarele-n lumina lui / mă va primi când mor” – Mireasa nimănui).
    Miza pe poemele lungi atrage, uneori, diluția ori stângăcia (a se vedea primele două versuri din poemul Acum...), iar alteori poemele nu transmit mesajul dorit la intensitate maximă (Te voi iubi și azi, Balada bobului de rouă, O mirare de umbre și culori), însă Marioara Vișan este un fin observator la omului și al mediului în care acesta își duce existența.