d marggeneză

viața - o fereastră deschisă în taina adevărului
timpul - o secure târzie
ce și încearcă ascuțișul de trup

Dumnezeu a creat bărbatul
un fel de pântec din care modelează
femeia - bucuria ochiului

vine șarpele și limba lui despică limba femeii
o parte o întinde bărbatului
cu cealaltă parte își hrănește sinele



începuturile au formă de pește
plutesc alunecă înoată
din partea nevăzută spre cea văzută
păcatul rămâne singura piedică
a trecerii prin lut

     liniştea mieilor

liniştea mieilor înainte de noaptea de paşte
e ca un joc sinucigaş
o fata morgana încremenită de aşteptare
împuşcată cu o bătaie de ochi
ca o reptilă târându-se în încolăcirea îmbrăţişării

tăcerea macilor e ca o transfuzie de verde şi foc
un salt la trapez al inimii noastre

 înviere
trupul lui a strecurat oţetul şi fierea
ca o pâine frământată în durere să bem vinul acesta
până la ultima sete

învia-vom din moartea cea de pe urmă aici şi acum
ca lumina dintr-o scânteie cu pacea prin pace mergând
 

     înger 1

izvorul din care beau apa vie lacrima pietrei
croieşte albie aşa cum tu trasezi drum cu privirea prin mine
din ochi până-n tălpi ţâşnindu-mi în inimă

 înger 2

aş veni în faţa ta avalanşă de trup
să mă laud cu luciul meu
ca o zugrăveală de otravă pe suflet

în faţa ochilor tăi aş desface filă cu filă
fiecare poveste nescrisă
şi aş recita cu tăceri
nopţi goale de aşteptare

unde e viaţa
în ce dimensiune ascunsă morţii
mai pluteşte sub forma secerilor
nesecerate de grâu

din care pâine cerşeşti sfinţenia
cu sângele care îşi bea vinul
ca pe o perfuzie de adevăr

aş sta în faţa ta dreaptă
coloană de care se sprijină libertatea
când înfulecă gânduri nesupuse
şi m-aş smulge din lumea asta
cu aripile unei păsări bolnave de zbor
până aş deveni amintirea propriei uitări
 

 coborârea din aripi

găsesc în mine un drum nou
precum lumina o zăpadă neatinsă

la fiecare coborâre şi la fiecare urcuş
îmi port umbra în braţe
de teama rătăcirii de trup

pe umeri îmi cresc aripi moi
de parcă lutul coastei
tânjeşte la zbor

eu nu sunt gândurile mele
iar trupul e o coborâre vremelnică
de asta întreb
unde să mă găsesc Doamne
când nu mai ştiu să te caut?


oglindă

poate sunt doar un ger albastru
uitat în iarna asta nevrotică
suflat prin pânzele cerului
adânc şi continuu
şi parcă resetarea la starea de primăvară
mi-ar fi groaza cea de pe urmă.

poate sunt doar un ger
sau o scânteiere de gheaţă
prin propria rătăcire
ori respiraţia umbrei ce pleacă din rol
ca într-o vindecare de sine

sunt oglindă cu mine
îmi joc cartea pe cealaltă parte
întoarsă cu faţa în Dumnezeu
decembrie

lumea încape în pumnul cât o inimă
decembrie se contopește cu existența 
atunci s-a născut mântuitorul
atunci mi-am născut fiul
acum îmi crește sub piele
o rochie albă și mă învelește
sau poate mă dezbracă de mine
atât de goală de tot ce mă împovăra
atât de plină de tot ce speram 
inima ta -  pumnul in care încape o lume

în cealaltă parte

realitatea din spatele ochilor e alta
lacrimile sunt prunci care
odihnesc în lichidul amniotic al cerului
sau poate numai o înverșunare
a stării de curgere

putem popula trecutul
putem resuscita amintiri
și totuși
în spatele ochilor eternul acum rulează
ca o îmbrățișare repetată

zăvorăsc cerul  într-o furtună închisă în ochi
și arunc liniștea ca pe un cearșaf imaculat peste oglinzi

mă uit în cealaltă parte a lumii
și încă te caut

pieta

sunt
în liniște
liniștea ta

     paris

nu vreau să mușc din moarte
viața e mai mult decât un măr
ce atârnă din pomul făgăduinței
așa că prefer să o modelez cu propriile gânduri
să o îmbrac în haina libertății
ca și cum ar avea o a doua piele
transparentă și vie ca o apă

***
îmi cumperi oglinzi
apoi le acoperi cu palmele
desenezi cu degetul în dreptul inimii
și acolo crește un copac
privesc reflexia în oglinda  din oglindă din oglindă
copacul înmugurește înflorește leagă rod
tu vii. te înfrupți cu voluptatea  flămândului
liniștea te primește în brațe
o pasăre apare. își face cuib. cântă
din cântecul ei răsar două aripi
prinse de inima mea ce se înalță
ca un lampion într-o noapte senină

femeia

își spunea că totul e doar o minciună
atât de sinceră încât împlinirea ei ar semăna cu adevărul
apoi pleca din ea spre a nu se mai recunoaște
alteori credea că deține secretul suprem al seducției 
fără a vedea că timpul furat se arde
abia când a înțeles că se înșală
a aflat că cel mai bun pod
e cel pe care îl construiești din propriile gânduri
iar drumul ce-i trece prin inimă
o pierde