“Mă mișc între Dumnezeu și neamul din care fac parte. În afară de acești termeni, nu văd nimic semnificativ între cer și pământ.” (Petre Țuțea)
Am simțit totdeauna balcoanele ca pe o extindere a sufletului unei clădiri: flori și bucurie.
Ei bine, ziua aceea, într-un decembrie friguros, când spaime și bâlbâieli au încercat răgușit să promită un mai bine, cumpărând convingeri pentru 100 de lei bucata în plus la pensie, mi-a schimbat pentru totdeauna imaginea idilică a acestora.
Strada învălmășită de oameni - sunete uruitoare - și mai apoi stângăcia cu care el, acela care chinuise națiunea noastră cu analfabetisme și încătușarea libertății vreme de atâția ani, încerca să își apere existența cu promisiuni ieftine, toate mi-au amintit de un film ciudat … ciudat de prezent atunci ca și acum, “Mondo Cane”.
Revoluție! Câtă convingere și foamete de eliberare în mulțimea care striga îndemnată sau nu “Jos Dictatorul! Jos Ceaușescu!”
Apoi tăvălugul istoriei a început să se rotească.
Am fost acolo, pe stradă, am văzut tancurile și steagurile de pe care stema cu spice, seceră și ciocan fusese îndepărtată lăsând fereastra spre câte neștiute urmau să se petreacă. Speranțe!
Imagini-stampe îmi furau ochii: O femeie dând soldaților de pe un tanc flori și pâine ca un deja vu, într-un război nou, de această dată al unei națiuni împotriva anilor de căsăpire sistematica a coloanei vertebrale a unui popor altădată demn.
Apoi seara, trasoare luminând Biblioteca Universitară și focurile care anunțau fără sunet distrugerea manuscriselor și a cărților de valoare imposibil de recuperat – sângele istoriei noastre de oameni culți!
Pentru unii, scenariu de film cu actori fără clase de actorie, Ciné Vérité.
Pentru mine, o incredibilă clipă din viață, scriitură însângerată, deosebită de revoluțiile de mătase la care visam.
Romania noastră apărea în lume ca o țară cu popor neîngăduitor, imagine atât de îndepărtată de ceea ce de fapt suntem.
Ce a urmat? Schimbarea gărzii între oamenii aceleiași garnizoane. Din nou o grefă cu greu acceptată, dar purtată de Țara Română.
O pată gri pe harta vieții mele, decembrie ’89 în revoluție!