ocdUn om poezie

bătrânul smerit
din chioșcul de sticlă este zilnic
înghițit de vise în așteptarea
porumbeilor care i-au furat inima,
în vestonul său decolorat de fluturi
și timp așteaptă umil
cartea de vizită a doamnelor
din colțul străzii
ce-i traversează besmetic
mintea răsfățând-o cu câte un sărut,


de sub veston se poate vedea cum
și astăzi îl părăsește un curcubeu
în alergarea ușoară a cailor trași de sfoară
de câte un copil rătăcit
din cartea de colorat
pe care o răsfoiește
tot mai des în căutarea



Credința

anul acesta Cristos s-a retras în
umbra lumânărilor
să taie bilete de acces insomniilor,
în tăcere între speranțe și regrete
la malul mării farurile s-au stins,
valurile au continuat să bată în pereții bisericilor
năruite de suflete palide
ca două candele stinse.


Respirație
am spart zidul ce-mi separă sufletul
dincolo cerul blând mă privea prin ochii îngerilor,
am răstignit atunci tăcerea pe nisip
să-mi ridic pașii
visele au râs,
mi-am scufundat ochii în mulțime
am aflat cuvintele scrise pe apă.



Nu de mult

orașul acesta al lungilor plimbări
te întâmpina cu parcurile sale
tăcute amintiri în  noapte
pelerinajele  aduceau toamna
ca pe o jună  salvată din mare
vibra de virginitate  anotimpul
pictat pe retine cu trandafiri




Ciocolata 

cu o ciocolată în ambalaj alb
voi fi lăsat să trec necenzurat,
cei ce mă cred diabetic
vor argumenta temeinic
ca într-o pandemie nevrotică
flămândă
nu vor confunda ambalajul cu coperta unei cărți
în care proaspetele mele vise
capătă dimensiunea poemelor,
eu însă hrănesc iluzii ca într-o naștere vegheată de ursitoare
într-o lume glaciară în care bufonii devin baroni
ciocolata îmi va da gustul amar.




ca un strigăt, viața


le privesc chipul palid
șubrezit de umiditate,
gândurile îi încarcă cu amarul respirației bolnave
sunt jilavi cu pântecul roș de îndoială,
între zgomotul roților de mașini
și apăsătoarele cărămizi din caldarâm
lumina umple geamurile cu speranță
alungă lungi umbre strecurate cu privirile la pândă,
stive de emoții stau într-un difuz șir,
clădiri ce par arse, mobilate sumar și
înzestrate cu durere plâng în culorile incendiului
ce cuprinde piepturile suferinde,
pelerinaje întrerupte
fugi intensificate de strigăte
aduc zeii cu fețe umane implicați în fierbere
să desfacă viața din chingile morții,
au atâta putere încât le-a murit teama,
sunt martorii nemuririi înving sau sunt învinși
inima lor este facla ce întreține speranța,
timpul se împarte între jertfă și inconștiență,
soarele veghează cuvintele ce se îneacă
în lacrimi,
asaltat de întuneric sufletul rezistă
este soldatul reclădit cu fiecare luptă.

Peisaj cotidian 


liniștea stăpânește strada,
în mijlocul aerului pictat cu creta
bazinul de corpuri atrage sarea,
chipuri impregnate cu nesomn merg pe pleoape
ca și cum ar merge pe valurile de nisip
ale plajei nichelate cu viruși,
doar apa poate salva trupuri,
pielea se descuamează în fâșii
ca o trecere pietonală
lipsită de semafoare, blocată
în așteptare,
rămân amprente de sare pe umerii goi
străzi lăcrimează,
câinii nu-și mai cunosc stăpânii.

cuvântul de onoare




nu am decernat iubirii nici un premiu,
nici măcar nu am avut răbdare cu ea
am alungat-o la primul răsărit,
mi-a strivit noaptea,
precum ai desface o alună la o gură de bere,
chipul ei curajos respira în aerul bolnav
aveam pentru el un diagnostic,
dar nu era vreme pentru radiografii,
lașitatea ne încuraja,
să fugim la capătul pământului
unde timpul așteaptă să închidem
ușa tăcerii.



Baia de sâmbăta


mama nu mai are răbdare să citească!
o aleargă un crocodil verde
cu el vin gândurile negre
acestea îi dau târcoale
ca într-o vânătoare a nopții,
dimineața când cerul este neacoperit
crocodilul se ascunde într-un ochi,
mamei îi vin lacrimile
ce pot umple o cadă
ca pentru baia de sâmbăta
doar atunci curge și apa caldă.



Iubirea este un lup flămând

aș putea să învăț să visez
dacă nu mi-aș înghesui
singurătatea în cochilia unui melc,
am uneori cu mine sufletul
când nu-l las într-o carte
precum aș păstra o floare
un zâmbet sau chiar un fluture,
în timp ce le sărut,
femeile mele ce-și pierd cerceii în iarbă
spun că iubirea este o iluzie,
strada va păstra
exponate de la sfârșitul lumii
în care iubirea neîmplinită
va fi ca de lup flămând.


Timp asasinat 


suburbia aglomerată cu pașii celor ce se îndreaptă spre
centrul orașului să mănânce o pâine albă
sau cu semințe pe care le sparg în dinți
să scuipe adevărul în sus,
nu uită de privirile copiilor în așteptarea ploii
ce spală grăbită păcatele pe pe grumazul
părinților,
cu picături dese precum petele de rugină lăsate pe degetele acestora
de uzura unei vieți încărcate de orgolii,
ei în timp ce-și numără pruncii aruncă priviri orologiului
gării în așteptarea trenului să le aducă șansa vieții,
deseori trenurile trec goale, ratările lasă urme în cuget,
sunt veșnic nepregătiți, nehotărâți să-și arunce tristețea în vagoane,
petele de pe umeri apasă greu mai greu decât mătreața unui timp
obosit de cuvinte spânzurate în sufletul strâns ca un preș în fața unor scări
pe care nu le pot urca,
săpunul cu lapte de capră nu le ajunge să-și amintească trecutul,
deseori caută, doar caută să-și vindece memoria cu solvenții biodegradabili
din magazinele luminate ale centrului ce le agasează trupul și se agață de ei
ca niște scaieți în fața cărora tremură recunoscându-și inferioritatea,
uneori drumul spre casă lasă urme adânci pe tălpi
ca și când timpul ar strigă să nu-l ucidă





oul

oul, foc si topire
asemeni unui gând răzvrătit
într-o vară plină cu seva iubirii
dă viață
cuvântului,
pe un cer nins cu litere
de pe retina albastră a nopții,
tu nu te grăbi, nu te grăbi
fiecare literă va trebui mai întâi
cucerită,
apoi cuvintele cucerite,
într-o veşnică topire din care se naşte poemul.

Circul


într-un oraș populat cu iluzii
din lăuntrul ființei mele,
în intersecții de cuvinte
ochii poposesc pe circul din stradă,
cu saltimbanci visători
bufoni răsfățați
acrobați la trapez
ei urcă spre cer
să afle la pieptul fecioarelor
epopeea sânilor sărutați
decolteul anunță pruncii
zămisliți în nopți cu foc
iubirea ascunde tăcerea
așternuturilor pătate
trompeta trubadurilor
însoțește dansul balerinei
în căutarea aripilor
prizonier clepsidrei
timpul este mut
aruncă pe jar amintiri
ce ard libertatea de a visa.
a adultului corijent la maturitate









Coșmar




noaptea șiruri de gânduri
foșnitoare ca o sumă de hârtii rupte
frământă mintea,
imagini asemeni unor sâmburi striviți între măsele
se pierd în obsesii
evadarea dintr-un labirint de cuvinte dă
gustul amar al iubirii pierdute
timpul arcuit sugrumă libertatea orelor
înroșite de coșmar
etichete albastre
ca o dimineață liniștită
le pun doar desenelor copilăriei.

Portretul poetului


chiar sunt din bazalt cuvintele
în care poetul
sapă adânc,
sufletul său cuprinde nu doar cerul
ci și memoria apei,
cuvintele în care pune entuziasm
prind viață
și atât de mult își dorește el
ca acestea asemeni unor vapoare
încărcate cu păsări și flori
să intre în apele teritoriale ale cititorului
de unde să nu mai plece,
încât uneori uită deschise robinetele
iar timpul îl înghite și pe el.





Poemul


până la poartă
poți alerga,
o singură petală este suficientă
să-ți aduci aminte trupul său
așa cum lumina te-a ajutat să-l admiri cândva,
întotdeauna ai spus privirea ce alunecă
pe un corp de femeie nu-i un păcat
devine exercițiu de contemplare a creației,
te prinde
la timp să-i afli respirația, parfumul
dacă neliniștea nu te-ar pierde
odată cu simțurile scufundate în propria piele
ca într-o apă ce te renaște pentru a scrie cu
iubire poemul pe care ea nu-l va citi niciodată.

Când am venit


când am venit

singur

atât de singur încât cuvintele

se regăseau în rețete

de tratat melancolia,

am descălecat umil timpul,

de atunci multe s-au întâmplat

ploaia a umplut cupele palmelor,

amintirile au croit biblioteci,

gândurile însă strigă după tăcere

mă las pătruns de cer,

voi lua cu mine câte ceva

cum ar fi iubirea, uitarea, durerea

le voi avea până la următoarea

reeditare a ființei.


Ruga


Doamne,
liber sunt să înot
sub privirile tale
clădindu-mă
zi de zi
cu fiecare respirație,
în trupul oxidat
port mirarea de a fi ființă
aș fi putut să fiu arbore,
pasăre, sâmbure,
să nu mă pierd cu firea,
tăcut
în arșița cuvintelor.
Tu, iartă-mi necredința!



Cuvintele

Iubire, silabele pe care egoist
le numesc ale mele
aleargă precum particulele
infinitului
într-o avalanșă de idei
să acopere cerul ivit
o dată cu tine
cea care mă inspiri,
toate silabelele pe care
le-am putea cuprinde într-o suflare
sunt și ale tale
așa cum și eu sunt
al limbii române ucenic
venit dintr-un ungher al singurătății.




Dumnezeu nu locuiește la bloc!



Nu cred în fericirea comunismului

așa cum nu cred în sănătatea clonelor

în destine comasate

și nici pe cer nu găsesc doi sori

identici

nici două fire de iarbă în pământ

cu aceeași frământare

zăpada se compune

dintr-o alcătuire liberă

a cristalelor

amprentele noastre

sunt tot atâtea nume

pe câte glasuri avem

Dumnezeu nu locuiește la bloc!