EMILIA SENDEA 1Sunt cu un deget pe postează, cu unul pe delete..
Şi totuşi, poate cineva trece acum prin aşa ceva şi dacă citeşte, înţelege că nu e singur...
Povestea asta este ca o ieşire de la duş în pielea goală, în faţa tuturor. O ieşire asumată.
În Viişoara se spune ca pe neamul nostru a fost un blestem. Din fiecare familie unde erau două fete, una a murit tânără. Sor-mea, verişoarele Nela, Nina, Fănica..Cum m-am simţit când m-am dus să o iau pe sor-mea, jumătatea sufletului meu, de la morgă..? Zob.. Apoi a murit frate-miu Mihai, altă bucată de suflet. Aveam o prietenă Adi, cea mai dulce voce pe care o auzisem recitând poezii. Ştiţi cum susura din Pușkin.?.ţi se zbârlea pielea pe tine. Era căsătorită în Mangalia, avea doi copii mici. Când se ducea la muncă, pe trecerea de pietoni a fost spulberată de un Mercedes. Cei de la faţa locului au spus că, în creierul ei împrăştiat pe asfalt s-au găsit numai poezii de dragoste.
Să mai continui, n-are rost..


Ajunsesem o pasăre lovită de schije.
Ştiţi cum te cuprinde tristeţea aia neagră de sfârşit de lume..? Ca nişte nisipuri mişcătoare…La început te zbaţi să ieşi, vrei să scapi, apoi ..apoi nu mai vrei nimic Totul e fără rost, te simţi cel mai singur om de pe pământ. Nu puteam să mai mănânc, mi se încleşta maxilarul de durere, ce mă durea..? carnea pe mine..parcă cineva mă tăia, îmi dădea sare şi mă punea la vânt. Nopţi întregi de bântuit prin casă,
dimineaţa să plec la muncă, să fiu în faţa lumii prinţesa războinică. Aveam o afurisită de mierlă, la ora 5 dimineaţa începea trilurile. Mă uitam la ceas şi mă lua spaima…e ora 1 e 2 e 3..mă lua panica, vine mierla şi eu n-am dormit. Şi nu dormeam..
Ai altă relaţie cu viaţa şi cu moartea. Mă uitam la lama cuţitului şi îmi pulsau venele de la mână, îmi muşcam buzele de poftă ca atunci când îţi doreşti atât de tare un sărut de parcă te arde inima.
În fine..omul rezistă. Apoi am avut 4 nopţi nedormite deloc, deloc. Ai mei mi-au spus după aceea că aveam moacă de nebună, pupilele dilatate ca la feline în întuneric.
După a patra noapte de nesomn, mierla cânta, eu pe marginea patului, în tricou şi chiloţi ca o pisică leşinată. Mă uitam în jur şi mă întrebam ce fac cu mine, cine sunt..?
Şi mi-au picat ochii pe pereţi. M-am agăţat de primul gând cum te-ai agăţa de un colac de salvare. Şi primul gând a fost că trebuie să zugrăvesc. Am coborât la magazinul din colţ, am luat lavabilă, amorsă, bidinele. Nu ştiu cum am strâns covoare, am tras de mobilă, am acoperit cu ce am găsit. Dezastru era, şi eu aveam o disperare de parcă pierea lumea. Până seara am dat cu amorsă dormitoarele. Pe tăcute, nu mai suportam atunci nici muzica. Se auzea doar bidineaua,
trafaletul şi cum cad picăturile pe jos, pe mine. Eram o nebună, în chiloţi şi tricou încercând să dau iar culoare vieţii. Găsisem nişte mere prin frigider, muşcam ca hămesita, de luni de zile nu mai simţisem gustul mâncării.
Noaptea am dormit fără frică de tristeţea aia neagră, fără frică de pustiul lumii. Am ţinut-o aşa trei zile. Bidinele, mere, somn..A treia zi, după curăţenie, am zăcut în cadă ore întregi. Trei zile de muncă şi tăcere. Atunci mi-am demontat sufletul bucată cu bucată, mi-am scos schijele…Cine spune că pe fundul prăpastiei nu e nimic, se înşală. Acolo m-am găsit eu, pe mine. O fetiţă speriată de omul negru.
Sunt ani de atunci…
Fetiţa are acum soarele în ochi şi râde de parcă tot timpul o gâdilă cineva la tălpi.
Ştiu că vor veni alte furtuni în viaţă, dar cunosc şi cea mai bună ancoră..un vis, o speranţă, o iubire, o poezie, strălucirea dulce a unui amurg pe pielea mea de "prinţesă războinică"...