nicolae dabija 280L-am cunoscut mai întâi prin carte.
I-am citit-o și recitit-o.
Am descoperit în ea un Om Frumos, un Cărturar, o Voce a României Profunde.
L-am invitat în Basarabia.
Ca apostolii dintâi, care umblau desculți ca să propovăduiască cuvântul Domnului, Dan Puric a colindat atunci, susținând zeci de conferințe, de la un capăt al Basarabiei la celălalt, propovăduind valorile naționale, dragostea de Neam și mândria de a fi român.
Unicul onorariu pe care am putut să i-l oferim atunci lui, autorul român cel mai bine plătit în străinătate, a fost dragostea a mii și mii de consângeni.


Ajuns în Codreni, satul meu de baștină,  m-am supărat pe fratele Vlad, care i se adresa mereu marelui  actor și filozof ca unui egal : „Dănuț”.
– Cum să-i spun altfel, când se comportă cu noi ca o rudă?  s-a justificat Vlad.
Dan Puric era ruda noastră, a tuturor basarabenilor, pe care-l descopeream în timp ce vorbea, în timp ce tăcea, în timp ce ne povestea, în timp ce-i povesteam.
Atunci, la Teatrul Național „Mihai Eminescu” a fost întâmpinat și aplaudat de o sală cu dor de el, care s-a ridicat în picioare când a intrat pe scenă. Apoi, încă vreo zece-cincisprezece minute l-a ascultat fără să se așeze pe scaune. 
Marele actor și distinsul gânditor ar trebui ascultat în picioare, ca la biserică, au dat de înțeles toți cei care veniseră la întâlnirea cu el, ca la o întâlnire cu Țara din Veac.
Un profesor universitar care-și adusese la  teatru toată grupa de studenți mi-a  mărturisit ulterior: nici un spectator nu iese dintr-o sală în care vorbește Dan Puric așa cum a intrat.
Asta e marea calitate a lui: să modeleze conștiințe, să schimbe mentalități, să sporească credința în puternicia unei seminții.
Dan Puric e unul dintre puținii îmblânzitori ai cuvântului care poate transforma orice scenă de teatru într-un altar.
Șoaptele lui cutremură săli, făcându-se mult mai auzite decât frazele strigate de actori emeriți în gura mare.
 Venise să ne încurajeze, într-un moment dificil pentru destinele libertății noastre – anul 2012, când Armata a 14-a se pregătea să se mute la Chișinău.
„Dacă baricadele ne sunt distruse, avem nevoie de baricade sufletești”, a  declarat   Dan Puric, făcând paralele între  evenimentele ce se întâmplau la noi și cele  ce avuseseră loc în Ciprul cuprins de război, cu câteva decenii mai în urmă. Atunci când armata turcă a împânzit insula cu baze militare, Paisie Aghioritul a spus grecilor asediați următoarele: „Faceți baze spirituale!”
– Urmați-le exemplul, ne-a îndemnat Dan Puric. Baricadele voastre vor fi mai puternice. Ele vă vor ajuta să rezistați și să învingeți!
A rămâne, a fi creștin în necreștinătate, între păgâni, e deja o victorie.
A te încăpățâna să fii, să rămâi român, adică tu însuți, e o altă victorie.
Sunt lecțiile de demnitate pe care ni le-a oferit   Dan Puric.
 S-a dorit însoțitorul nostru în drumul către Adevăr, către Dreptate, către Libertate.
Dan Puric simte Basarabia. Vibrează pentru ea.
 A împrumutat această dragoste  de la profesorul său, Traian Ailenei, un basarabean care se ascunsese după 1944 într-un sătuc din România, când era căutat de sovietici pentru a fi exilat în Siberia și care i-a dat cele mai importante lecții de actorie, de viață și de istorie.
A fi împreună cu Țara moșilor și strămoșilor noștri e un vis care poate deveni realizabil, acesta e mesajul pe care ni l-a transmis Cărturarul Profet.
Doar conectată la România – culturală, de idei, economică, politică – ca un muribund la aparate, Basarabia mai poate supraviețui.
Dan Puric e unul dintre cei care a resuscitat-o în acele zile, ajutând-o să respire, să spere, să-și alimenteze dorul de Țară.
Într-o emisiune televizată de la 15 aprilie 2020, din miezul pandemiei, distinsa personalitate vorbea de doi tineri cu măști, ținându-se de mână, cu mănușile pe degete, calificând această imagine „o insultă adusă dragostei”. Ca să adauge: „Asta e Basarabia, cu România”.
Politicienii noștri sunt ca cei doi tineri, care se sărută fără să-și scoată măștile.
Dar aceștia (oamenii politici) purtau măști și înainte de pandemie.
Conferințele lui Dan Puric  de la Ateneul Român, de la Teatrul Național din București, din sălile cu mii de spectatori din România, Republica Moldova, Nordul Bucovinei etc. au un singur generic: scoaterea măștilor!
Defectele națiunii trebuie biciuite cu dragoste, e lecția zilnică pe care ne-o oferă Dan Puric: „Vorbesc și de defecte, fiindcă îmi iubesc mult țara și mi-o doresc fără ele”.
Se ceartă cu Biserica, acolo unde ea trădează sau mimează Credința.
Intervine acolo unde, afirmă el, în numele Dreptății se lovește în Dreptate.
Apără Adevărul când acesta e batjocorit, crezând că fără de Adevăr nu poate exista Libertate.
Înfierează incultura culturii, manelizarea politicii, prostia deștepților, pioșenia minciunilor.
Îi pune la stâlpul infamiei pe cei care vorbesc de „rușinea de a fi român”, scuipând în icoanele neamului, martiri și oșteni, sfinți și eroi,  căzuți pe câmpul de luptă sau în închisorile comuniste.
Dan Puric e mai mult decât un Actor. E mai mult decât un Educator.
El e o Conștiință. Asemenea păsărilor care conduc stolurile.
Asemenea profeților care se retrăgeau în pustie pentru a afla cel mai bine ce se întâmplă în marile metropole.
El trăiește cu sufletul la vedere.
Într-o emisiune televizată de acum o săptămână Dan Puric ne amintea de copilul George Enescu, care, după ce concertase pe o scenă din Viena, o întrebase pe maică-sa:
– Să spun că sunt român?
– De ce să nu spui?, îl întrebă mama marelui violonist și compozitor.
– Să nu creadă că mă laud.
Atâta vreme cât poporul român are personalități ca Dan Puric nu vom ezita să spunem că-i aparținem, ca o laudă nerostită adusă întregului Neam Românesc de pretutindeni.