dlIubirea e anacronică, trebuie scăpat urgent de ea, pentru binele propriu, în caz contrar omul transformându-se într-un inadaptat al acestor vremuri de groază, bântuite de viruși, nepropice apropierii. Acesta este sfatul lui Daniel Marian din volumul pașaport de imunitate (2020, cu I.S.B.N. de autor).
    Totuși, iubirea trebuie cheltuită cu discernământ, așa încât să mai rămână ceva, câtuși de puțin, de pe urma ei (după ce te-am cheltuit / o dată la blackjack şi / alte dăţi la ruletă / te-am mai şi împrumutat / la dobânzi de casino / de unde în pielea goală / cu lance şi cu coif drept la amanet cu tine / să văd acuma cine / te mai scoate în lume – iubirea).
Depărtarea, îndepărtarea trebuie să predomine, laolaltă cu aspirația spre concret, spre real, și nu spre ideal, spre vis, conform zicalei „ce-i în mână nu-i minciună” („mai sapă la tunelul tău dintre realitate și vis / la care ambele maluri se surpă continuu / mai sapă dar cu grijă să nu te îngroape / străjerii ce păzesc prostia cea mai mare taină” – nu mai spune nimănui că ești viu).


Din acest moment al abandonării iubirii, intervine negarea Evei, a femeii, bărbatul luându-și soarta în propriile mâini („din spatele tăcerii / se smulge o coastă / care nu e eva /ci mai degrabă / neinventarea evei / netrebuința ei / într-o lume modulară / cu am fost” – am fost).
Nevoia de doi devine nevoia de unu, de singurătate absolută („caut singurătatea veritabilă / dacă se poate și virgină / în care să nu mai fi intrat / nimeni nici măcar cu privirea” – cerere de ofertă), macazul trăirii schimbându-se ireversibil.
Realitatea impusă prin diverse canale de către atotputernicii zilei se preface în realitatea ta, iar a fi viu e doar o iluzie („ți-ai ascuțit disproporționat pofta de viață / pentru încă o zi însăilată din titluri de ziar / decupate în secret să nu te vadă cenzura / ești inamicul public al vânătorii de fantome” – nu mai spune nimănui că ești viu).
Aflată într-o situație limită, neprevăzută, fără putință de ieșire, mintea o ia razna, anormalitatea ajungând a fi o stare de normalitate, ba chiar o cale spre… progres („veniți de vă luați în primire / mințile în colțuri și dacă / scârțâie din nituri înseamnă / că produc idei sforăitoare / odihnite pline de avântul / spre obligatoriu progres” – mintea în colțuri).
Renunțarea e acum atotprezentă, micile bucurii ale vieții rămânând uitate în cețurile memoriei, dar, din când în când, dorul se transformă în hrană, o hrană care nu ține, totuși, de foame („mănânc numai dor / să nu-l las să doarmă” – meniu de convalescență).
Nici poetul nu o duce mai bine, manifestându-se o defazare accentuată între picioare și inimă, inima fiind iremediabil pierdută („atâta doar că pașii poetului / nu pot pierde din urmă / inima care-i plecată / să ardă în fereastră / cu strugurii și cu vrăbiile / inima plecată știe ea unde” – pașii poetului III).
Și atunci, poetul ajunge să trăiască doar cu aer, mai mult, se transformă în aer, dobândind aura și imunitatea de sfânt, precum sfântul daniel, care se dovedește a nu fi din această lume, din acest timp, dar care dă în vileag inventarea realității, odată cu sacrificiul său („el a trăit fără a-şi lăsa oasele să se umple cu măduvă  / ci cu aer pentru a pluti în voie peste minunile celorlalţi / şi fără a-şi lăsa carnea să fie de carne / ci de aer pentru a pluti în voie peste minunile celorlalţi / şi fără a-şi lăsa venele să se umple cu sânge / ci cu aer pentru a pluti în voie peste minunile celorlalţi / şi fără a-şi lăsa numele daniel să se umple de litere / ci de aer pentru a pluti în voie peste minunile celorlalţi / ei da şi de vă întâlniţi cu sfântul daniel nu-i spuneţi / că l-aţi văzut el nu e de pe aici şi n-a pe aici fost niciodată” - minunea sfântului daniel ).
Daniel Marian își păstrează și în acest volum abilitatea de a face haz de necaz, într-o manieră proprie, inconfundabilă.