ecreatorEra cald şi glasvandurile care dădeau în grădină erau larg deschise. Albul liniştit al lămpii cu gaz din curte, pe care Ion o aprinsese din timp, lumina o mică porţiune din pietrişul răspândit pe aleea din faţa casei. Răzoarele şi gardurile vii erau de pe acum cufundate în beznă. În sus vârfurile copacilor se detaşau pe un cer clar.
Soarele asfinţise demult în spatele colinelor. Pădurile apăreau ca nişte pete negre pictate pe umerii colinelor în lumina palidă a lunii, care se rostogolise ca un glob auriu pe bolta presărată cu stele.
Cântau greierii şi orăcăiau broaştele din micul lac aflat undeva în spatele casei şi din când în când, subliniind parcă acea pace adâncă, o buhă adăuga şi ea nota-i simplă: „Bu-hu-hu, bu-hu-hu”.
Un fluture nocturn se învârtea în jurul luminii, lovindu-se de geamul lămpii, cu mici atingeri de aripi care o făceau să vibreze. Hipnotizaţi de miraculoasele atingeri de zgomote, învăluiţi de lumina opacă a lămpii şi fermecaţi de gustul plăcut al fericirii, îmbrăţişaţi, el şi ea adormiră.


Chiar şi natura adormise. Doar luna stătea de veghe pentru toată suflarea. Se oprise acum doar pentru o clipă şi prin ferestrele deschise ale odăii, privea şi ea la cei doi care adormiseră îmbrăţişaţi, învăluiţi în mantia blândă a fericirii. Destinul lor se schimbase în bine şi viaţa lor prinse a avea sens. Trăiau de acum împotriva destinului prezis de cele trei vrăjitoare. Un destin care poate încă nu le fusese prezis şi avea să se petreacă aşa cum vor decide ei împreună cu cel care îl ajutase pe Ion să rupă blestemul.
Urmau să-şi ducă de acum încolo viaţa sub
aripa lui Azazel.
Cincisprezece ani se scurseseră de la venirea
lui Daniel pe acele meleaguri.
Timpul a trecut precum o ploaie repede de
vară şi precum se arată curcubeul după aceste ploi
aşa s-au arătat şi roadele muncii pe ţarinile lui Daniel.
Se dusese vestea despre el în tot ţinutul. Ion
îi tocmise pentru lucru la moşie pe cei mai buni şi
pricepuţi oameni.
Şi într-adevăr, toţi cei care lucrau la el aveau
chimirele cusute în fir de argint, iar gospodăriile lor
erau pline de bogăţie. Ţarinile pe care le cumpărase
de la boier Voicu erau vaste şi mănoase, iar când
venea toamna, Daniel împărţea jumătate din recoltă
cu argaţii lui şi pe la sătenii nevoiaşi, bolnavi sau
bătrâni care nu mai puteau munci pentru a-şi câş-
112 Eugen Baciu
tiga existenţa.
Oamenii îl iubeau pentru bunătatea lui şi câteodată
se întrebau miraţi: oare cu ce o mai trăi boier
Daniel, dacă împarte cu noi roadele adunate de
pe câmpuri şi livezi?
Însă doar Ion ştia că darnicul boier nu avea
nevoie de nimic; bogăţia lui era cu mult mai mare
decât îşi închipuia orice muritor de rând. Şi de foame
nu avea el să moară, fiindcă familia lui Ion era
şi a lui.
Ion devenise aşa după cum îşi dorise Daniel,
mâna lui dreaptă şi îl pusese conducător peste toţi
lucrătorii, pentru ca treburile la moşie să meargă
aşa cum trebuia.
Şi oamenii munceau cu sârg, ca pentru ei, fiindcă
ştiau că o parte din roadele pământului le revenea
lor. După cum îşi dorise, Ion pusese la punct
casa şi grădina unde îşi avea locuinţa, făcând din acel
loc un colţişor de Rai.
Soţia lui, dar şi Tudor primiseră multe învăţături
bune de la Daniel.
Pe Ileana o învăţase din tainele tămăduirii cu
plante şi modul în care să afle cu exactitate boala de
care suferea vreun bolnav, după simptomele pe care
le manifesta acesta. Pe băiat îl învăţa să fie un bun
organizator în treburile de pe moşie; îl luase pe
lângă el şi pe lângă tată-său învăţându-l şi sfătuindu-
l astfel: „învaţă, Tudore, să preţuieşti oamenii şi
munca lor, să ştii ca să-i orânduieşti la treburile
gospodăreşti, că pe mâna ta va rămâne această moşie
după ce eu şi părinţii tăi nu vom mai fi; eu şi ai
tăi vom pleca odată şi odată din această lume, iar tu
Împotriva destinului 113
trebuie să ai un rost în viaţă. Unde este mai bine
decât aici pe aceste meleaguri? Apăi dacă mai deţii
şi o brumă de avere, cu alţi ochi vei privi viaţa; fă-te
plăcut oamenilor, iar ei te vor respecta”. Lui Tudor
îi plăceau învăţăturile primite şi nu se dădea la o
parte de la nimic. Avea de pe acum cam la 30 de ani
şi-i cam venise vremea de însurătoare.
Nu se grăbise până atunci. Iar de popa Ilarion
nu se mai ferea. O curtase pe fiică-sa şi fiindcă el
devenise acum un flăcău înstărit, aştepta ca într-o
bună zi s-o ia de nevastă. Era Tudor plăcut de multe
fete din sat, însă el o iubea doar pe Lucica; crescuseră
împreună, iar ea îi fusese mereu alături chiar
şi atunci când era amărât şi zdrenţăros iar ceilalţi
băieţi îl arătau cu degetul.
Urma ca prin toamnă să facă nuntă mare şi
să se aşeze la casa lui.
Ileana umbla pe la casele bolnavilor şi ale bătrânilor,
găsindu-le leac pentru bolile lor. Nu cerea
niciodată răsplată şi o făcea cu dragoste atât pentru
bogat cât şi pentru sărac. Era iubită de întreaga suflare
a satului. Taţa Lina umbla alături de ea şi o ajuta
la prepararea leacurilor tămăduitoare. Îmbătrânise,
dar o mai ţineau încă piciorele. Pe copiii
care erau dornici să cunoască rostul plantelor, Ileana
îi orânduia trimiţându-i pe colinele şi prin pădurile
din jurul satului să le culeagă.
În toţi acei ani care trecuseră, Daniel se îngrijise
de oameni, în a-i ajuta fără a se folosi de puterile
lui sau de magia pe care ar fi putut-o aplica
pentru a preveni anumite dezastre provocate de puterea
naturii.