pdnRăzboi pe tăcute
 
Motto:’’Mâinile tale sunt așa de curate
că poți spală apa cu ele’’(A.Suciu)
 
Aveam fluturi invizibili lipiți de nodurile degetelor
zilele curgeau sau stăteau ne-ncepute
nu mai știu de ce,
eram în case, cu toții, închiși
între pereții care se smulgeau singuri
din războiul dus pe tăcute…


 
*
Plânsul rămâne un zgomot de fond,
crucea mai vie decât omul,
sufletul nu se salvează singur din toate
nu știam de ce și cine,
noaptea la zi ne-o-mparte
până când...într-o zi
din  pământul căzut în mine
vor răsări macii…
 
*
Botează-mi alt cer peste viața mea…
nu-mi mai vorbi despre moarte
cum aș putea, eu singur, eu unul
pe timp de război să-mi țin respirația?
(dar)ce fac cu pietrele ce cad în valea
în care înflorește prunul?!
(cu sufletul ce nu se salvează singur din toate!)




Rondul de noapte
 
Trec printr-un montagnes russes de stări
probabil așa se trăiește/ un sfârșit de mileniu
primăvara(asta)se predică Viața,
de-n fiecare plâns e un țipat de lemn
ascuns în aripile crescute-nlauntru…
până nu știu ce-o să fie...
am să-ți scriu, din titluri de cărți, un poem
(când eram copil, eram bătrân
acum, nu mă mai dau dus din copilărie)
drumul meu până la tine e-un manifest
cu lovirile-n inima nu știu ce-o să fac…
trăim un timp, în aceeași confuzie
a lui’’ de ce, eu!”
(și…tac!)
îmi fac rondul de noapte
Trec printr-un montagnes russes de stări,
în gând cu bunul Dumnezeu,
probabil așa se trăiește/ un sfârșit de mileniu
cu aripile la vatră lăsate…
(ca un păcat sugrumat de alte păcate)


Insomnii

Scriu un poem la porţile nopţii
poate fi şi banal
numai descătuşarea să urce liberă
ca iedera pe ziduri
ca-ntr-un dans vegetal
şi-n zănatice jocuri de iele
spre toată lucrarea
din acelaşi trunchi
de-am fi să urcăm
până la stele…
dar tremur odată cu frunzele
şi sentimente făcute mănunchi..
nici nu mă mai văd de atâta verde
şi de atâta iubire
într-un singur impuls
de aceia mă-nalţ la porţile nopţii
eu să-ti fiu iederă
iar tu...
poemul din care
m-am smuls...




Mă spovedesc, când nu mai pot vorbi
 
Nu-i timpul cu noi,
dacă-n faţa fiecărei uşi nu te-aşteaptă o Viaţă!
intuiesc un pîntec de mamă, şi... apoi
poţi, să te extragi din morminte? fără să cazi?
nu-i nimeni în décor, cine să-ţi dea socoteală
de Trecutul-cel-mut, doar Orbul, te mai vindecă azi...
 
Mă spovedesc, când nu mai pot vorbi
în tropot de cuvinte şi-n sute de poeme
mai sfânt de-atât, ce poate fi?
cu ochii deschişi, visez noi începuturi, se pare
din dorinţa de a o lua mereu de la capăt,
copilăria, mai multe feţe are!
 
Mă spovedesc pentru cât n-am putut vorbi
în tropot de lacrimi şi-n sute de poeme
mai dureros de-atât, ce poate fi?