LOC 1Trecuseră câteva ierni bune de când îmi încălzeam copilăria în cojocul devenirii mele adolescentine. Ne mutaserăm de la casă  la bloc, lăsând în urmă nostalgia primilor mei ani de viață.
Eram în clasa aVI a și ne bucuram de abundența zăpezii care acoperise generos toată dezordinea cenușie a șantierului cvasiprezent, în jurul blocului în care locuiam.
Aleile erau pline de patinatori năbădăioși, care, încercând să-și facă loc printre săniile picilor, tăiau zapada bătătorită, înghețată doar pe alocuri. Lupta pentru gheață devenise acerbă între cei ce alunecau voioși pe tălpile bocancilor și patinatori.
Trupa de cercetași din care făceam parte, deși fusesem cu greu acceptat din cauza lungimii reduse a sabiei mele cioplite din rămășițele pomului de iarnă, executa o misiune de avangardă, în lupta crâncenă cu armata copiilor din blocul vecin.


Înaintam tiptil aruncându-ne în zăpadă la comanda superiorului, un vlăjgan de clasa aVIII a, nemilos și pus pe șagă.
Comandantul avea de plătit o poliță mai veche unui băiat din blocul vecin, care îi  rănise orgoliul, trimițându-i bilete de dragoste colegei sale de bancă.
Ura atinsese paroxismul în seara în care comandantul nostru își zărise Dulcineea pe ultimul rând al cinematografului Favorit, alături de dușman.
Așa se face că acțiunea noastră fusese politizată de discursul plin de convingeri teritoriale, în care noi copiii soldați trebuia să ne apărăm locul de joacă de dușmanul invadator al blocului vecin.
Ținta era desigur capturarea și umilirea curtezanului nesăbuit, urmând ca pilda să descurajeze dușmanul în expansiunea sa nedreaptă.
Executând un salt înainte, mă trezii scufundat într-o groapă imensă de var, ce fusese acoperită perfid de un strat de gheață care cedase sub presiunea crampoanelor bocancilor mei. Zeama lăptoasă de var îmi înghiții nesățioasă trupul îmblănit, ajungându-mi până la bărbie, făcându-mă să par un pișcot înmuiat în lapte. Încercările mele de a ieși din groapă erau zădărnicite de stratul clisos de var

de pe fundul gropii. Era un fel de mlaștină înconjurată de gheață și zăpadă.
Cum aptitudinile mele sportive nu erau prea dezvoltate în vremea aceea, e lesne de-nțeles că în grupa de combatanți alergători, eu mă aflam undeva, mult în spatele lor, așa încât strigătele mele au rămas fără ecou, cele două armate împărțindu-și deopotrivă bețe și săbii de lemn pe cocoașe, într-un vacarm teribil.
Nu aveam de ales! Trebuia să ies singur din groapa năpastei mele.
Încercând să mă cațăr, am pierdut în apă mânușile ude,care oricum nu-mi mai erau de niciun folos, mâinile fiindu-mi înghețate. Privindu-le, așa albe de var, mă cuprinse o spaimă cumplită! Oare mâinile mele muriseră..? Pentru că deja nu le mai simțeam!
Disperarea îți dă uneori puteri nebănuite, adrenalina acționând ca un puternic imbod steroizic.
După câteva încercări fără rezultat, reușii să mă cațăr în coate, pe marginea înghețată a gropii, mânecile cojocului meu plătind tributul eliberării mele, multiple ruputuri lăsând să se vadă albeața lânii din interior.
Între timp fusesem înfrânți, iar inamicul, cucerind teritoriul în care se afla groapa nefericirii mele, mă luă prizonier de război.
Așa plin de var și ud până la piele, dușmanul mă dădu drept pildă – așa aveau să pățească toți cei care îndrăzneau să mai ridice bățul împotriva vecinilor lor.
După discurs, mă predară părinților, erijându-se în salvatorii mei.
Lupta se încheiase, cu pierderea iremediabilă a cojocului meu „Alain Delon”!

                                   - Am crescut într-un Delon,
                                      Mândru printre oi,
                                      Fără să fi fost altoi,
                                      Pentru etalon!