mh Onoarea

  În anul 1940, familia Barley din orașul aglomerat Carsehold avea o zi normală. Cel puțin așa credeau ei...
  Dna Jennifer se ducea la muncă pe drumul cel pietros. Dar la jumătate de drum o țărancă mai în vârstă venise la ea. Ea avea o jachetă neagră și ieftină de piele, opinci vechi și zgâriate și blugi banali din ață subțire.
  - De ce ați venit la mine, dnă? întreabă Jennifer.
  - Sunt bătrână și săracă... Faceți un bine și dați-mi un ban, vă rog.
  Dna Jennifer i-a dat 5 bani de aur. În acea zonă, un ban de aur era bogăție pură. Bătrâna însă, a dat la schimb un săculeț misterios legat de o sfoară mică și subțire.
  - Scuzați-mă, nu accept sedile de la oricine.


  - Vă rog, nu-l refuzați!
  Cu frica înăuntrul ei, a acceptat sacul cel mic. Săteanca a plecat cu un zâmbet ciudat și ascuns printre obraji. Apoi, Jennifer a pornit din nou la muncă. Ea lucra la o florărie aproape de Muzeul Natural de Istorie. Florăria era destul de mică, dar era foarte frumoasă. Avea mereu toate florile pe care le cauți.
  Pe la ora nouă seara, dna venise înapoi acasă, unde deschise țoșca împreună cu soțul ei, Oliver Barley.
  - Ce ai cumpărat acolo, dragă? o întreabă.
  - Nu știu nici eu... Am primit-o de la o țărancă.
  - Dă să fie de bine...
  Cei doi se uită înăuntru și găsesc niște praf auriu. Nu au avut niciun habar de ce poate să facă. Oliver vede o hârtioară și o ia. Pe ea scria „O păpușă de lemn de găsești, un copil ai să primești”. Acel mesaj i-au pus pe cuplu pe gânduri ; de unde să găsească o păpușă de lemn.
  Dna Jennifer a avut o idee : să se ducă la păpușar ca să-i facă un manechin din lemn de stejar. Zis și făcut. Păpușarul i-a dat o marionetă mare și frumoasă. Arăta exact ca și un băiat adevărat. Soțul ei a ajutat-o să împrăștie praful pe păpușe, iar după aceea, din ea a ieșit o lumină orbitoare.Când cei doi s-au uitat înapoi la manechin, nu mai era. În locul ei a apărut un flăcău frumos și voios. Iar de-aici începe povestea lui William Barley.[...]
  Dna și dl Barley s-au ocupat de copil până când a ajuns la școală. De atunci l-au lăsat să se descurce singur. Băiatul s-a descurcat de minune și i-a zis Oliver că poate să-și aleagă orice activitate vrea el.
  - Eu vreau să mă înscriu la Școala de Magie Hovomir! spuse fiul său.
  - Magie? Nu există magie. Sunt doar trucaje.
  - Dar cred în magie!
  - Îți mai zic o dată? Magia este doar un trucaj!
  Și așa tot discutau încotinuu, dar William era încăpățânat. El nici în ruptul capului nu ar crede că magia este un trucaj. A tot citit cărți despre magie, și el știe precis că magia există.
  În clasa a 5-a, băiatul s-a mutat tocmai în Tallanda ca să ajungă la Școala de Magie Hovomir. Copacii de lângă aceasta erau foarte ciudați ; mare parte dintre ei aveau frunze roșii-roz, era un număr anormal de bufnițe, lemnul copacilor era foarte închis...
  Școala de magie era un „castel” cu patru turnuri în cele patru colțuri, iar cu turnul cu ceas din mijloc, cinci. Nu este un castel adevărat pentru că are două etaje în jurul turnului cu ceas în loc de un spațiu în aer liber. Toată iarba de lângă școală este un verde foarte viu, o culoare mai intensă nu avea nicio plantă de pe lume. Nu foarte departe este un lac maiestuos cu un pod din piatră pură. Era cea mai frumoasă școală care a existat.[...]
  Și acolo s-a înscris. Toți colegii săi erau deja mai avansați în magie decât el, dar asta nu l-a făcut să se dea bătut. S-a împrietenit rapid și ușor cu unii colegi mai avansați ai lui. A citit așa de multe cărți de acolo... Foarte multe cărți a citit. Aproape că a citit toate cărțile de pe raftul IMENS din școală. Dar William nu a renunțat.
  - William, de ce citești așa de multe cărți? O să cedezi de la cât de mult citești! Ia o pauză! îl imploră instructorul Maverick.
  - Nu mă opresc până nu știu toată școala aceasta pe de rost, și asta să fie clar!
  Băiatul a fost cel mai atent elev din școală. De atunci până când a ajuns în clasa a 10-a, a participat la competiții, concursuri, ședințe, la mai multe competiții și la multe întreceri de magie. A fost răsplătit cu tot ce s-a putut : baghete magice, diplome, medalii, trofee, cărți de magie și multe altele.
  - William, fiindcă tu ești cel mai bun elev al meu, ce ai spune celorlalți colegi ai tăi? îl întreabă instructorul.
  - Dacă îți vei urma visurile, vei reuși dar trebuie să muncești mult și bine.
  - Dacă ai putea, ce ai schimba din trecutul tău?
  - Nu aș fi așa de încăpățânat și l-aș respecta mai mult pe tatăl meu.
  - Mă bucur foarte mult că ai fost alături de noi!
  Chiar dacă colegii săi erau mai mari, el a terminat școala mai devreme fiindcă el nu s-a oprit din citit. Deloc. Mulți ziceau că el a fost născut prin magie, alții ziceau că mereu a fost menit să fie magician.
  Dar, într-o zi, ceva oribil s-a întâmplat. Cineva i-a ucis unchiul. Nu se știa cine l-a ucis, dar dna și dl Barley s-au speriat și au încercat să scoată cuțitul. Așa au ajuns amprentele lor pe cuțit. Când a venit poliția i-au arestat pe părinții lui William.
  - Fiule, știu că te descurci singur, spuse Jennifer, deci, te rog, mergi în Pădurea Quin. Acolo este cineva care te așteaptă.
  - De ce nu pot să stau aici?
  - Pentru că Hector și Harold au aflat de tine.
  - Cine sunt ei?
  - Sunt doi frați gemeni. Sunt și cei mai negri și nemiloși războinici din Tallanda... Acum du-te, fiule! Fugi!
  Inima lui William se distruse când îi văzuse pe părinții lui cum pleacă cu cătușe la mâini. Dar nu avea de ales. Trebuia să meargă în pădure...

                                                  Un nou început

                                    
  William și-a luat ghiozdanul cu lucrurile care îi trebuia în el și a fugit spre Pădurea Quin. Fugi și tot fugi pe drumul mort din pământ. Picioarele i-au cedat și sa oprit lângă un copac să se odihnească.
  A făcut un foc cu o vrajă magică care a învățat-o de când era mic și s-a uitat spre lună. Luna strălucea puternic, se vedea lumina ei și prin frunzele copacilor. De obosit ce a fost, a adormit acolo, sub crengile încurcate ale copacului. S-a făcut dimineață și flăcările focului s-au stins. Și-a luat lucrurile și a plecat la drum.
  Băiatul văzuse o cioară foarte agresivă. Furia a o mie de sori se vedea în ochii acesteia. Nu se știe din ce cauză era așa de nervoasă, dar cu siguranță nu se juca. A sărit dintr-o dată de pe creanga bătrână a copacului înalt. Și-a luat un avânt puternic și a zburat direct spre William. El era ținta fixată a ciorii. S-a dus spate la spate cu copacul, și a așteptat ca cioara să vie. Când era fix pe-aci’ să-i zdrobească capul cu ciocul ei negru, s-a aplecat cât mai rapid posibil. Cioara nu s-a așteptat la asta. A intrat cu ciocul în lemn, și s-a blocat acolo.
  - Cra! Cra! Cra! striga cioara.
  - Tu nu vei mai face ceva rău cuiva pentru un timp...
  William și-a luat bagheta lui de îndemână și a folosit-o să construiască o cușcă din ramurile de prin zonă. Pe când cioara era complet scoasă din trunchiul tare și gros al arborelui, a tot căzut în cușcă ca musca-n lapte. A agățat un șiret de papuc, care îl ținea prin ghiozdan degeaba, de cușca ciorii. Așa putea s-o ducă mai ușor. Cioara nu stătea locului. Tot dădea din aripi și din picioare.
  - Cra! Cra! continua cioara.
  După câteva ore de fugit prin pădure, găsise o cabană misterioasă din lemn de tei. Geamurile erau acoperite de perdele pătate făcute din cârpe vechi. Acoperișul era mare parte din fân, dar sub aceasta era și lemn. Șemineul era desul de mic, abia avea putere să reziste o ploaie. Micul magician era speriat. Nu se știa cine putea fi ; poate era un războinic erou care l-ar salva, sau poate erau chiar dușmanii lui cruzi, Harold și Hector. Era o singură metodă de a afla... Deschise ușa cu o forță puternică, cu bagheta în mână pregătită de un atac critic.
  - Te așteptam, William. spuse o bătrânică mai cu vlagă.
  - Cine ești? Ce vrei de la mine? De unde știi cine sunt?!
  - Scuză-mă, îi răspunse bătrâna, nu m-am prezentat prea bine. Sunt Marliana, o țărancă a satului Firmowich. De mult știam rețete de poțiuni, respectiv de prafuri magice. Fără mine nu ai fi trăit.
  - Despre ce vorbești? Tu nu ești mama mea!
  - Eu i-am dat mamei tale un praf magic în schimb de 5 bani de aur. Praful care i l-am dat l-a împrăștiat pe o păpușă de lemn, iar apoi te-ai născut tu din ea. Jennifer, femeia care o consideri mama ta ți-a dat numele.
  - Nu poate fi asta adevărat...
  - Ba da... Este foarte adevărat...
  Marliana l-a lăsat pe William să doarmă și să mănânce la ea. I-a dat o omletă cu ciuperci. A mâncat pe săturate.
  - Și? De unde ai cioara? întreabă săteanca
  - Cioară? A, da. A venit să mă atace. Am decis s-o capturez.
  - Foarte bine. Știi cum să te aperi. I-ai pus un nume?
  - Nu încă.
  - Nu te grăbi, ai destul timp!
  William a stat în pat și s-a gândit ce nume să-i pună.
  - Charles îi va fi numele! spuse William.
  - Așa să fie atunci, tinere...
  Bătrâna a spus câteva cuvinte latine pe care nu le înțelegea William ; „Cum potestatem Spiritus nomen, in animal esse nomen ille, Charles!”. În timp ce rostea săteanca cuvintele, pe partea de sus a cuștii a apărut din senin numele Charles.
  - Cum ai făcut asta?! întreabă băiatul șocat și confuz.
  - Am învățat încontinuu cuvinte magice când eram de vârsta ta... Latina este cea mai folosită limbă pentru acestea.
  - Presupun...
  Cioara încă înebunește în cușcă. Se calmează doar când are de gând să doarmă. De obicei asta face... Dar într-o zi, s-a obișnuit în cușcă. Ședea frumos în cușca lui.
  - În sfârșit s-a obișnuit cu noua lui locuință! spune William.
  - Așa se pare...
  Datorită faptului acesta, era mai ușor ca cei doi să îl hrănească. Așa au început să păstreze mai multe semințe decât înainte. De obicei îi dădeau semințe de susan și de grâu, dar dacă găseau, îi dădeau și semințe de dovleac.
  După aproape o săptămână, se aude o bătaie în ușă. William nu știa cine este în spatele ușii, și îi era frică să vadă. Dar a luat un aer adânc și a deschis ușa cu toată puterea.
  - William! Ce bine că ești aici!
  Era un coleg de-al lui.
  - Ce s-a întâmplat, James? Și cum ai aflat unde sunt?
  - Am folosit vraja de urmărire pentru a te găsi. Acum haide! Nu mai avem mult timp!
  William nu avea nici un habar despre ce vorbea el. Cât timp James îl trăgea pe colegul său, povesteau prin pădure despre ce s-a întâmplat de când a fost el în casa aceea.
  - Zău James, dacă asta e o farsă nu știu ce-ți fac!
  - Este oribil, William! Harold și Hector au venit din Tallanda și fac ravagii prin tot orașul Carsehold!
  - Sunt doar ei doi?
  - Nu! Și-au adus și alianța lor de Gex!
  - Asta nu e de bine...
  - Repede! Ceilalți colegi nu mai rezistă mult!
  - Stai, nu puteți să-i învingeți voi toți?
  - Hei, cine a terminat școala de magie înaintea noastră?
  William își dă seama de ce l-a chemat. Când au ajuns în oraș, parcă domnea haosul, majoritatea caselor erau în flăcări, totul era distrus și o armată întreagă de Gex erau răspândiți prin toate părțile.
  - Vino! Nu este prea târziu să-i învingem!
  - Dacă îi înving pe amândoi merit două gogoașe mari de ciocolată, nu-i așa?
  - N-avem timp de glume! Trebuie să-i oprim înainte să devină mai rău!
  Cei doi elevi au luptat și tot au luptat împotriva alianței Gex, dar pur și simplu nimic nu mergea. Au încercat magie, au încercat săbii, au încercat și arcuri! Dar nimic nu părea să meargă. Dintr-o dată, o colegă de-a lor pe nume Nicole a observat că armata Gex nu avea absolut nici măcar o idee de ce trebuie să facă fără acordul lui Hector și a lui Harold. Așa au început o nouă strategie: să îi atace pe ei pentru început. Evident, era aproape imposibil ca să ajungă la ei prin toată grămada de Gex. Au folosit diverse vrăji să traverseze printre ei; unii au folosit vrăji de teleportare, alții de zbor, câțiva s-au făcut invizibili ca să nu fie observați de Gex... Era mult prea greu să-i învingă pe amândoi de-o dată. O parte din elevi au folosit diverse moduri de a-l distrage pe Hector. Așa ceilalți s-au putut concentra la învingerea lui Harold.
  - Nu cred că o să îl mai putem distrage mult pe Hector! spunea un băiat din grupul care îi distrăgea atenția. Grăbiți-vă, vă rugăm!
  - Încercăm! răspunde James.
  După ce l-au doborât pe Harold, jumătate din armata Gex pur și simplu s-a oprit în loc. Doar stăteau ca statuile.
  - Ăsta nu este sfârșitul nostru! spune furios Hector, văzând că l-au învins pe fratele său. Ne vom întoarce, și veți plăti pentru ce i-ați făcut!
  El plecă cu Harold în brațe spre turnul Neverbell, unde locuiesc ei. Cât timp el este plecat, toată lumea aplaudă elevii, dar în special pe William.
  - Nu am idee cum să vă mulțumesc fiindcă ați salvat orașul nostru!
  - Eu vreau doar gogoși cu ciocolată... spune William râzând.
  Elevii au ajutat la repararea caselor. William mânca fericit, știind că a participat la salvarea orașului de cea mai mare pacoste știută de el.
  Ce nu știa băiatul este că a primit o scrisoare de la părinții săi. Pe ea scria următoarele cuvinte:
     Dragă fiule…
   Poate că nu am fost cu tine să vedem cum ai luptat,
   dar știm că te-ai descurcat. Mereu am crezut în
   tine. Am vrut să te protejăm, dar acum am
   descoperit că tu ești mai puternic decât ei. Noi
   suntem foarte mândrii de tine. Pentru noi vei fi
   mereu copilul nostru!

                                                     Cu mare dragoste,
                                       Jennifer și Oliver Barley

  William s-a luminat la față. Se simțea foarte fericit că știa că părinții lui au avut cea mai mare încredere în el. S-a dus în casă și s-a pus să doarmă, fiind foarte obosit de atâta luptă.