ocdBlocul  insomniac
 
iarbă aruncată în sus cu verdele la timpul prezent
 scheletul de fier păzește intrarea blocului  precum un paznic ce-și rotunjește
mustața la ultimul fum de țigară
din cenusă renăscut
  blocul vechi își  schimbă straiul
cu polistiren expandat  pentru nopți  insomniace
ca într-un joc de copii
se va închide  copilăria în nisip


blocul ascunde trăsături umane între ziduri tencuite cu palmele ude
de ființe coborâte dintr-un alt univers, sunt salahorii speranței,
șenile albastre strâng în brațe pereții să nu răsufle timpul,
la fiecare etaj liniștea este spartă, forfecată cu migală
în culori vesele ucenicii duc cu ei zâmbetul sacrificat,
cutiile poștale părăsite de noroc au plecat să-și facă toaleta în grădina publică
este plină de moloz cărarea ruginită în frunzele toamnei
blocul nu se predă ,nu plânge în chingi de schelă strâns
ca un uriaș vegheat de vulturi rezistă,
maleabil, sociabil cu glezne de beton armat
și cărămidă asemeni unor perechi de urechi ascultă
cuvinte răvăsite în ploaie,
aici straturi de viață miros a parafină și conservanți,
domnișoara de la etajul doi primește săruturi pe rețetă,
la prânz avortează cerul,
seara  pregătește așternuturi noi pentru o noapte de dragoste
în camera mea întunericul înlocuiește lumina unui zâmbet cu lacrimile uscate ale vremii
zugrăvită pe verticală,
seara veioza adună respirația gândurilor forțate să trăiască
ca o grădina rămasă în zăpada timpurie,
vecinul meu de apartament crește lupi,
duminica îi scoate în ogradă,
se aud zgomote ca într-o pădure
sfâșiată de fugere,
cerul se aruncă pe brânci,
de la geam văd pașii templierilor
pe ziduri călărind umbra,
umblă cu capul desculț să adauge tăcerea soarelui,
calcă pe raze ca într-o sală de bal cu candelabre
ce varsă lumina domol pe epoleții lor de argint,
le dă putere să urce în istorii sărăcia
nu au leac pentru ea, povestea lor de iubire
este scrisă de un Dumnezeu aspru,
pe acoperișul devenit trambulină poeții sinucigași plătesc în avans
cu versuri dintr-un alt veac, saltul în gol.


Mama


mama încurcă adesea sunetele
unele le simte cum i se urcă pe umeri
ca niște copii răsfățați
altele îi ajung la urechi
asemeni cuvintelor
ce se rup în silabe și se risipesc
ea caută să le adune și ele rostogolesc lumina
ce devine sălbatic de albă
ninge peste peste ea ca în copilărie
când merele roși le mânca direct din pom
unele cuvinte reușesc totuși să-i escaladeze memoria
și să dezgrope imagini
ce o întorc la viață
abia atunci înțelege că timpul a trecut
și plânge până se lasă seara.

Piața 


Intrăm triști, grăbiți în piață
atragem atenția subretelor
spânzurate în galantare
cât să intre privirea prin urechile acului
și să evadeze în delir,
zilnic grijile lustruiesc balustrade,
sânii mamelor plâng,
pe maidanul aglomerat victime naive
verze împăiate,
roșii trofee vegetale,
portocale acrite,
nuci înverzite,
flori supuse travaliului de a naște timp,
zilele mor în calendar să ajungă duminici
atunci se dezlănțuie iadul fructelor,
un țârcovnic cu barba înfășurată în stele aleargă spre coșul împletit
să pizmuiască toamna,
eu nu văd zâmbetul soarelui, decupez volte, croșetez frica,
pofte întinse la mezat,
meșteri ce poartă cocarde lasă zeului cântar uiumul,
între cărări trec ostateci cu brațele goale să prindă libelule,
respiră greoi, pufăie asemeni unor vechi locomotive staționate
în rezerve de spital, în locul vagoanelor trag de paturi ce nu au stații
există resemnare,
vuiet prelung
se vede capătul lumii..
Ciclul Unsprezece Septembrie


1

Bem
pasărea fără aripi
se aşază la masă cu noi;
are ciocul îmbibat în sângele scurs,
uimitor,
peste timpul rănit pe care îl cercetăm
prin ecranul cu peşti toxici, alături
de halba cu bere sortită
să aducă aerul bolnav al
raţiei de viaţă.
Liniştita prăbuşire ne inundă venele
la New York se moare.
Mâine este ziua mea.


2
turnați în cenușă
Ciocul păsării se înfige în trupul de sticlă
în zbor dezarticulat cu aripi risipite.
Bolnav pasărea sapă în
cercul înfierbântat al aerului otrăvit,
se rup cuvintele pământului care frânge
cerul rănit în compasul incandescent.
Inimi planează și se strivesc de betonul încins
tremură carnea lăsată să curgă
cu izvor tăcut se împlinește destinul
plecării din trup.
Cei ce devin zi rup groaza în silabe
sunt fiii neajunși ai tăcerii
se nasc în oceanul de ochi
cu brațe desprinse, turnați în cenușă
vocile lor hașurate
traversează versetul topirii întru ființă.

3

Primele Ore
În sângele învolburat frica bântuie
în perfuzii.
Văzduhul înghite suflarea.
se așterne tăcerea în copaci.
Ninge peste apa interzisă
Umbra vieții miroase a duhoare,
fuga continuă din timpul suferind
spre colindul de iarnă.
Vânătorul sună din goarnă,
căprioare traversează orașul,
într-un decor pustiit
rujul iubirii
își tulbură culoarea.
Se aud primele sirene,
iarba va răsări prin ciment.


4
Aripile noastre

Sânul tău gust al piersicii plânge
în epava unui vis răstignit
expus zborului neterminat
nu-ți fie frică,
norii poartă chipul nostru
vom avea aripi
din tencuială trupurile captive
se vor desface în lumină
ușile deschise
vor lăsa iarna în toamnă
este timpul
să abdicăm
din visul care decora altădată cerul
în căutarea primăverii.
Nu-ți alunga zâmbetul
vreau să-l păstrez
în ființa care se zămislește
din foc și cuvinte
în liniștea așternută
vom avea aripi

5

Gândul fiului

De astăzi mama va împleti așteptarea
în părul păpușilor din geam
cu cârlionți de mătase din pletele lunii
pe buze le va pune ruj din praful de stele
își va dori la masă fiul
dar acesta nu va mai avea suficientă lumină să
învețe numărătoarea secundelor în drumul spre casă.
în mod permanent
ea va locui în salonul dimineților albastre,
căluții de mare și berzele o vor însoți.
Din coșul lui cu rufe purtate
va scoate cântecul de patefon pe care îl ascultau împreună,
apoi meticuloasă îl va înveli în straie
de duminică.
După amiaza va pregăti cina pentru timpul
șchiop

6
Telefonul

La capătul firului
sunt secunde pe care timpul le înrămează
spaima de a nu pierde zâmbetul bogat al toamnei
desprinde silabe din carnea cuvintelor
se naște strigătul de iarnă al fricii stăpâne din sânge
întunericul iscălește vocale pe diapazonul vocii
clinchetul metalic îmbracă stingher singura chemare
stinsă în marea de foc a zborului

7
Pompierul

sângele se preschimbă în durere
aerul toxic te învăluie gata
să acopere sirena ce te orbeşte
cu sunetul ei
de la capăt sunt rândurile
arate în toamnă în care berzele
îşi au cuibul în cuvinte
totul sună atât de straniu
încât ecoul se pierde
sub lespezi de apă fierbinte
am pieptul încordat de căutare
platoşa grea de nerespirat
striveşte numele tău Doamne


8
Arhitecţii Morţii

cuvintele lor aspre
chipuri în zigurate negre
închide aerul încărcându-l
cu febrilitatea gesturilor
inutile ce pot desparți imaginile
după culorea neagră
odihneste faptele
acoperind cu beznă chipurile
de arhitecţi ai morţii,
umbrele li se adună să cânte
în corul ucigaşilor fără simbrie

9
țipete hâde
țipete sfâșie spațiul
pătrunde prin vertebrele aerului
cu neuronii vătuiți
acoperă vuietul lacrimilor
arșița topește orice cuvânt
afișează alfabetul tăcerii
albastră moartea
străbate carlinga inimii
strigătele în chemarea
genunii
ard neputința respirației

10

soțul

în încăpere din care-ți scriu
cuvintele ard,
tăcerea este fierbinte,
aerul mușcă din mine,
aripi de foc mă bat pe umeri,
privirile piloților ce au spart peretele
asemeni unei jucării
mă urmăresc insistent,
memoria urlă să-ți duc zâmbetul
în trupul ivit din frică.


11
Liftul

între etaje închis în fierul contorsionat
liftul îmi este sicriu,
nu pot să privesc cerul,
fierul mă strivește,
nu-i drept
nu sunt demn de sacrificiu,
ce să înțeleg?
când cerul nu mai este,
tălpile se descompun de durere,
nu mai am țipăt,
acum cu mine moare copilul din suflet
imatur rămân în față durerii.

12

Praf

orizontul pângărit sub cupola toamnei
se acoperă de tăcere,
egoistă este zarea,
din mormane de moloz
se ridică praful,
pompierii nu mai sunt
s-au înecat să-și ceară nemurirea,
strada este învăluită în armonia
dezechilibrului,
moartea suverană domină așteptarea,
ironic și cinic mușc din culoarea gri a armistițiului.