Henry visa de când era copil să călătorească în jurul lumii. Acum crescu destul de mare încât să-și împlinească acea dorință efemeră. El își pregăti aproape tot ce crezu că îi va fi de folos, dar când se gândi mai bine, nu putea să plece pur și simplu și să își lase singură sora mai mică. Așa că îi propuse să-l însoțească în această aventură.
  - Dragă Beatrice, eu am să pornesc într-o lungă călătorie. Nu pot să te las singură acasă, așa că aș dori să mă însoțești.
  Ea nu stătu prea mult pe gânduri, și acceptă de îndată. Deși ei nu îi plăcea să plece prea departe de casă, se gândi că tot mai bine este să fie lângă fratele său fiindcă, nu se știe, poate îi va fi de folos.
  În scurt timp, Henry pregăti barca cu tot ce considerau că este necesar și porni la drum în dimineața următoare. Valurile mării luă barca și o dăduse spre necunoscut. Nici unul nu știa încotro se îndreaptă sau ce îi așteaptă pe celălalt mal, sau dacă chiar există vreunul. Zile în șir nu au zărit decât apa întinsă și câțiva pescăruși undeva în zare. Când deodată, marea deveni furioasă, valurile începuse să ridice barca cu putere, cerul se întuneca și o ploaie cruntă se abătu asupra lor, crezând că le-a venit sfârșitul.

  - Henry, nu știu cât o să mai țină barca! spunea Beatrice cu frică.
  - Nu-ți face griji! Te voi proteja dacă se va întâmpla ceva!
  Din adâncurile mării, un pește imens sării din apă. Era cam de două ori mai mare decât barca lor. Peștele se izbi de apă, făcând valuri puternice care le răsturnase barca. Beatrice, neștiind să înoate prea bine, se scufunda ușor în mare. Henry, pe de altă parte, a intrat să o salveze. A întors barca și s-a dus repede după ea. I-a prins mâna și a dus-o înapoi pe barcă.
  - Frățioare, nu știu ce aș fi făcut fără tine! Îți mulțumesc mult de tot!
  - Ești sora mea mai mică, este responsabilitatea mea să te protejez.
  S-au învelit cu pătura care au adus-o ca să nu le fie frig. Erau prea obosiți ca să mai stea treji, așa că au adormit.
  Următoarea dimineață, se treziseră tot pe mare, dar se vedea o insulă în îndepărtare. Era ciudată, avea munți cu insule mai mici pe ele. În mijlocul acestui loc se putea vedea un lac.
  - Beatrice! Trezește-te! Am ajuns la destinația noastră.
  Uluită de vestea fratelui său, s-a ridicat instant. A luat vâslele bărci și a vâslit cu toată puterea. Nici Henry nu știa că ea poate vâsli așa de tare. După puțin timp, au ajuns aproape de insulă.
  - Bine vâslit, soro! o susține Henry.
  - Mulțumesc frățioare! Este talentul meu.
  Ajunși la uscat, aceștia au hotărât să exploreze ținutul pentru a găsi un loc unde să își construiască tabăra. Au decis să se îndrepte spre lacul din mijlocul insulei. Acolo se aflau diverse animale stranii de care cei doi nu au mai auzit, precum păsări cu cozi foarte lungi și cu penele colorate în diverse culori, picioare foarte subțiri și lungi și cu ciocul gros și scurt. Acestea nu puteau zbura, dar viteza lor era așa de mare încât era imposibil prădătorilor să le prindă. În lac se aflau pești imenși, cu solzi sclipitori și dinți mari și ascuțiți, perfect pentru vânat alte animale ce intrau în apă. Acest lucru le îngreuna accesul în lac. În copaci se aflau niște vietăți ce semănau cu cimpazeii, doar că aceștia aveau brațe foarte lungi și ochii albaștrii. Capul acestora avea o formă neobișnuită, cu un bot lung și bărbia ascuțită. Blana lor era aurie, de parcă purtau veșmânt de aur. Puteai cu ușurință să nu le observi, deoarece acestea păstrau o liniște ca de mormânt. Acest lucru le ajutau atât să se protejeze de alți prădători, cât și să observe aproape tot ce se întâmplă pe insulă de la înălțime.
  - Ce s-a întâmplat cu animalele acestea? îi șoptește Beatrice lui Henry.
  - Nu știu, soro. Dar știu sigur că nu sunt animale normale.
  Fiindcă animalele de acolo erau mult prea periculoase pentru a face o tabără acolo, au decis să se întoarcă la malul mării. Pe drum au adunat multe crengi pentru un foc, ca să se încălzească la noapte. Apoi au luat frunze din apropiere și câteva bețe lungi ca să facă un acoperiș, în caz de plouă. În această tabără pe care au construit-o pot supraviețui nopții crunte. Au luat pătura din barcă și au adormit, cu frica în sân că orice ar putea să-i mănânce.
  Dar norocul a fost de partea lor, trezindu-se dimineață cu nici o zgârietură. Au decis că e timpul să adune mai multe lemne pentru a crea o căbănuță în care pot sta. Când au crezut că au obținut destule lemne, s-au apucat să construiască cabana. Lipind bețe cu pământ, au reușit să creeze o locuință care să-i protejeze de orice pericol. Aceasta va fi noua lor locuință pentru scurt timp.
  Într-una din zile, Henry s-a dus să caute ceva de mâncare în timp ce sora sa pregătea focul. Pe drum găsi o peșteră aproape de lac. Curios din fire, intră să vadă ce este înăuntru, dar nu apucă să facă câțiva pași că o voce se răsti la el.
  - Ce cauți în casa mea? Cine își permite să îmi tulbure liniștea?
  Henry se sperie și cu o voce tremurândă îi răspunse :
  - Sunt Henry, un explorator recent venit pe această insulă. Nu am vrut să deranjez. Nu știam că locuiește cineva aici.
  Înăuntru era întuneric beznă, nu se vedea nimic.
  - Înseamnă că ești om! Nu-mi plac oamenii!
  Atunci Henry își dădu seama că are de-a face cu ceva mult mai primejdios de ce întâlnise până acum pe insulă. Din peșteră ieși o persoană imensă în armură de cavaler. Avea o coadă uriașă asemănătoare cozii de crocodil și în mână un topor de luptă făcut dintr-un material pe care Henry nu-l cunoștea. Era un cristal albastru ca cerul din care ieșea o lumină orbitoare.
  - De ce ai venit pe insula mea? strigă cavalerul. Tu nu știi cine sunt?!
  - Nu, nu știu. Dar nu am venit să fac rău. Am venit să explorez acest tărâm necunoscut.
  - Sunt Russell. Eu stăpânesc acest ținut. Toți acești oameni au încercat de ani de zile să-mi distrugă insula. Și nu-ți voi da voie să îmi distrugi și tu tărâmul!
  Băiatul nici nu a mai avut timp să scoată un sunet, căci cavalerul a și încercat să-l lovească cu toporul. Henry a avut reflexe bune și s-a rostogolit din calea toporului. Acesta a rămas blocat în pământ, iar atunci a fost momentul potrivit pentru băiat să atace. Singura problemă era că nu știa unde să atace. Cam tot corpul era acoperit de armură de metal. Dar a observat că genunchiul lui stâng nu era la fel de protejat fiindcă lipsea o placă de metal. Băiatul nu a mai stat pe gânduri, a luat o piatră și a aruncat-o spre genunchiul cavalerului. Acesta s-a împiedicat și a căzut jos. Când a atins pământul, i-a căzut casca, arătându-și adevărata față.
  - Nu! Casca mea! strigă cavalerul.
  Acesta nu era om, ceea ce era destul de evident dat fiind că nu-i plac oamenii. Avea un cap asemănător șopârlelor, doar că ochii îi erau roșii ca focul și avea pielea de un albastru cenușiu. Acesta mai avea și niște colți mari, mai mari ca orice creatură de care Henry auzise. Băiatul se sperie de chipul acestui monstru. Cavalerul și-a luat toporul din sol și s-a pregătit pentru un atac critic. Copilul nu a putut să se gândească care ar fi cea mai bună strategie. Așa că a pus în practică primul plan ce i-a trecut prin cap : să se adăpostească sub casca lui.
  - Nu vei rezista la asta! strigă cu putere creatura.
  Acum, Henry nu a știut cât de puternică va fi casca, așa că s-a bazat pe noroc. Inima lui bătea în piept mai puternic ca niciodată. Când cavalerul a lovit cu toporul în cască s-a auzit un zgomot asurzitor. Inima băiatului s-a oprit din loc când a auzit zgomotul. Nu credea că va scăpa cu viață. Dar, de fapt, nu avea nici o zgârietură. A decis să se uite la ce s-a întâmplat afară. Dar, nu a apucat, pentru că imediat a auzit un strigăt foarte puternic:
  - Nu! Nu cred că s-a întâmplat așa ceva! Ce să fac acum? Trebuie să fug!
  Atunci Henry și-a dat seama că ceva s-a întâmplat cu cavalerul, nu putea să strige în halul ăsta fără un motiv. Așa că a aruncat o privire să vadă ce se petrece. Când a ieșit din cască, nu mai era urmă de creatură, era doar toporul lui pe jos, spart în bucăți. Nu știa ce pot fi cristalele din topor, dar a decis să le ia, doar în caz de... Și a folosit bețe, fire de iarbă și bucățile de piatră din arma monstrului ca să facă un cuțit să taie una dintre păsările acelea ciudate. Nu era ușor, dar a reușit. S-a dus înapoi la Beatrice ca să gătească acea pasăre.
  Doar că sora sa nu era acolo. Focul ardea de mult, dar nu era urmă de fată. Îngrijorat, Henry s-a apucat să o caute peste tot prin zonă.
  -Henry! s-a auzit din spatele unui tufiș. Sunt aici!
  - Soro, unde ai fost? Te-am căutat peste tot.
  - Asta ar trebui să te întreb eu, frățioare! Tu știi cât de îngrijorată eram? De ce ai venit așa târziu?
  - Ei bine, m-am luptat cu o creatură ciudată, era imensă și semăna cu o șopârlă.
  - Vai de mine! Ești bine? Ți-a făcut ceva? Jur, îl fac să plătească!
  - Calmează-te, sunt bine. Mi s-a făcut foame... Ești de acord să mâncăm această pasăre?
  - Da, nu m-am săturat din fructele acestea. Dar le păstrez, poate fac ceva delicios cu ele.
  Și s-au apucat să prepare această pasăre. După ce au gătit-o bine, Henry s-a oferit să guste primul. Carnea păsării avea o aromă ciudată, ca un fel de combinație dintre vită și pui. Fiind familiarizați și cu carnea de pui și cu cea de vită, au mâncat cu poftă. Penele le-au păstrat, doar în caz de ar avea nevoie. Ce să zici, erau pe o insulă ciudată, și trebuiau să supraviețuiască singuri. Nu se știe ce-ar fi de folos și ce nu.
  - Beatrice, o întrebă băiatul, ce crezi că pot fi aceste cristale albastre?
  Fata se uită la ele intens ca să descopere ce fel de minereu este.
  - Este un cristal acvamarin!
  Confuz de ce este acest material, o înteabă:
  - Ce este un cristal acvamarin?
  - Un cristal acvamarin este compus din fosfat de beriliu, aluminiu, silicon, titan, fier și oxigen-18. Este o piatră prețioasă foarte căutată și apreciată. Culoarea sa depinde în cantitatea de titan sau fier sau căldura și nivelul luminii.
  Henry nu a înțeles absolut nimic din ce a zis sora sa deșteaptă.
  - Auzi, soro, ai putea să vorbești pe înțelesul meu?
  - Offf... Cristalul este rar și culoarea poate fi schimbată.
  - Bun! Așa mai înțeleg și eu ceva! Crezi că ar putea fi folositoare?
  - Normal, nu ar trebui să fie prea de folos. Dar la ce te poți aștepta de la insula asta? Cred că ar tebui să le luăm cu noi, pentru orice eventualitate.
  Pe undeva pe la miezul nopții, un mârâit amenințător îi trezi din somn. Henry simți că ceva sau cineva îi înconjoară. O trezi pe sora sa și îi spuse:
  - Soro, trezește-te! Ceva mârâie la noi de-afară!
  Cei doi au început să se panicheze. Nu știau ce putea fi afară, dar știau că era ceva periculos. Henry a tras aer în piept și s-a uitat de după ușă. Acolo era o haită de un fel de lupi, dar blana lor era neagră ca noaptea, aveau aripi de dragon și ochii de culoare galbenă-maronie. Colții lor erau foarte scurți, dar erau așa de ascuțiți încât o frecare ușoară pe un colț ar fi ca o tăietură zdravănă. Mârâiau ca niște urși, dar nu puteau să scoată alte sunete.
  Henry se sperie de creaturile de afară. Cum le văzu, și-a luat repede privirea. Nu putea să se uite la acele animale. Îi spuse înfricat sorei sale:
  - Beatrice, nu cred că vrei să vezi ce e afară!
  Băiatul știa că nu poate să învingă haita, așa că a decis să stea în căsuța lui. Dintr-odată mârâitul se oprește și este înlocuit de pași. Până la urmă, nu s-a mai auzit nici un sunet. Beatrice se duce la ușă ca să vadă dacă au plecat, dar înainte ca ea să pună mâna pe ușă, fratele ei o oprește.
  - Soro, poate creaturile au fugit de ceva mai periculos. Nu vreau ca tu să pățești ceva. Lasă-mă pe mine să mă uit.
  - Dar Henry, îi răspunde sora lui, fără tine nu pot să mă apăr, mă uit doar.
  - Atunci să ne uităm împreună.
Când privi afară, nu văzu decât o lumină orbitoare. De-odată, se făcu întuneric și o voce calmă se auzi:
  - Henry, nu vă fie frică. Am venit cu pace. Puteți să ieșiți afară acum.
  Băiatul iese afară încet.
  - Cine ești tu? Și de unde îmi știi numele?
  - Sunt Robin, un vrăjitor al acestui tărâm. Și crede-mă, locul acesta este mai periculos decât îți închipui.
  - Presupun că asta explică întrebările mele. spuse Henry.
  - Pentru mii și mii de ani această insulă a fost condusă de un împărat mai întunecat decât noaptea și mai aspru decât focul. O creatură puternică și capabilă de multe lucruri teribile. Milliöj îi este numele, dar mulți îl numesc „Stăpânul Întunericului”.
  - Atunci cine este Russell?
  - Russell… Russell a fost un cavaler care de mult timp a fost de partea lui Milliöj. Mereu i s-a supus lui și a făcut ce i-a zis el. A fost un om bun, ca și tine, dar întunecimea împăratului l-a transformat pentru totdeauna.
  - Și nu este o metodă să-l aducem înapoi?
  - Din câte știu, nu.
  - Atunci cum învingem împăratul?
  - De asta am venit la tine. Tu ești menit să faci asta. Milliöj a creat cele mai hidoase creaturi pe care unele le-ai întâlnit și tu.
  - Ce aș putea face eu? Sunt un simplu copil.
  - Există o profeție cum că un copil va ajunge pe această insula și va readuce lumina și pacea pe tărâm. Eu cred că tu ești acela. Ai fost singurul care a găsit Envilele.
  - N-am auzi de așa ceva.
  - Sunt acele pietre acvamarine pe care le-ai găsit în lupta cu Russell. În momentul când le-ai luat, ele s-au activat. Așa am aflat de tine, la fel și Milliöj. Envilele trebuie duse la stânca Fraÿah. Acolo se află un templu de lumină vie. Dacă tu ești alesul, vei primi în dar sabia J̈enra, sabia dreptății. Este o sabie creată prin magie, mai puternică decât orice armă și poate distruge orice este creat prin vrajă.
  - Am putea încerca, dar nu cred că eu sunt alesul.
  - Asta rămâne de văzut. Căci doar celui ales i se va arăta J̈enra.
  Punând la îndoială vorbele bătrânului, s-a dus cu el spre așa-zisa stâncă Fraÿah. Din spate, se aude vocea surorii sale, spunând :
  - Ai grijă, frățioare! Nu vreau să ți se întâmple ceva.
  Henry se întoarce și îi răspunde.
  - Nu-ți face griji, cât de periculos ar putea fi?
  După ore în șir de mers, au ajuns la o stâncă cu o formă specială, care o deosebește de orice stâncă, oricine o mai văzuse. Părea de parcă cineva a făcut-o special în acea formă. Fața de deasupra era ușor înclinată în față, ca un fel de pupitru. Pe ea sunt sculptate diverse forme, dar trei forme sunt  aparte; aceste forme sunt mai adânci decât celelalte, și au forme care reprezintă, sau cel puțin par să reprezinte cioburi de cristale.
  - Am ajuns, spuse vrăjitorul, asta este stânca Fraÿah. Aici trebuie puse Envilele.
  Confuz, băiatul îl întreabă :
  - Deci... Mă ajuți să pun aceste Envile pe stâncă?
  - Oricât de mult aș încerca să te ajut, nu aș putea. Profeția spune că alesul va ști ordinea Envilelor și va deschide poarta către J̈enra.
  - În cazul ăsta, mă îndoiesc că sunt cel ales.
  Desconsiderând îndoielile sale, a așezat cele trei cioburi pe stâncă, după mărimea lor. Aceasta se crapă fără motiv. Henry nu se aștepta la așa ceva. Acesta, speriat, pășește de două ori în spate.
  - Asta e... Știam că tu ești cel ales!
  - Este acesta un lucru bun sau un lucru rău?
  Din crăpăturile stâncii iese o lumină albă. Era așa de puternică încât puteai să vezi traiectoria acesteia.
  - Este un lucru foarte bun. Tu vei fi cel care ne va salva de întunecatul Milliöj.
  Părți din stâncă încep să cadă, dar în același timp o lumină puternică iese din peretele de piatră al muntelui.
  - Asta e șansa ta, băiete. Tot ce trebuie să faci este să întinzi mâna și să apuci J̈enra.
  - Bine...
  Băiatul trage aer în piept. Nu știe la ce se poate aștepta; s-ar putea să apuce promisa sabie J̈enra, sau s-ar putea să eșueze, să se întâmple ceva neașteptat, ceva periculos. Lăsând la o parte grijile însă, se duce spre lumina care crește din ce în ce mai mult și își bagă mâna cu putere în aceasta. Când a închis pumnul, a simțit mânerul unei săbii. În acel moment își dă seama că a reușit. Își întoarce capul spre vrăjitor.
  - Am reușit! Simt sabia în mână.
  - Super! Acum, scoate sabia ca să îl învingem pe Milliöj o dată pentru totdeauna.
  Știind că el este cel ales, l-a cuprins o fericire remarcabilă, a scos J̈enra cu mândrie. Această sabie nu este o sabie normală. Lama acesteia emitea o lumină fantastică, de o culoare albastră-deschisă ce parcă atingea cerul. Aceasta era mai ușoară decât anticipa băiatul. Nu se simțea deloc grea. Forma lamei era specială, era în așa fel încât o simplă frecare poate tăia și cele mai rezistente materiale. Baza era făcută din ceea ce părea să fie sfoară groasă țesută cu ațe subțiri, astfel încât Henry o considera să fie comfortabil de ținut. La capetele bazei sunt plăci de un tip de metal, un metal de culoare argintie, ușor aurie, care nu era grea aproape deloc.
  - Ești pregătit de luptă? Îl întreabă vrăjitorul.
  - Da! spune Henry hotărât. Hai să-l terminăm pe împărat!
  Cei doi aleargă pe un drum spre munte. Când ajung în vârf, sunt întâmpinați de doi gardieni. Aceștia sunt de două ori mai înalți decât un om normal. Sunt echipați cu armură, săbii și scuturi negre, dintr-un material de care Henry nu a mai auzit vreodată. Vrăjitorul se bagă în fața băiatului și rostește câteva cuvinte pe care acesta nu le înțelegea :
  - Liberum esse, quid sit nullo modo, nos ad intacta!
  Gardienii, cum au auzit aceste vorbe, s-au dat la o parte de parcă au fost teleghidați de către Robin.
  - Stai, cum ai făcut asta?
  - Vrăji. Am folosit vrăji latine antice. Nu degeaba sunt vrăjitor.
  - De la câte anomalii se petrec aici, nu prea mă mir.
  Cei doi merg în față, unde îi așteaptă Milliöj pe tronul său imens.
  - De aici nu mai e cale de întoarcere, îl avertizează vrăjitorul. Trebuie să fi pregătit pentru a-l învinge pe împărat. Dacă nu crezi că ești pregătit, ar fi mai bine să nu facem asta.
  Henry se uită la acesta și îi spune :
  - Dacă nu eram pregătit, nu mai traversam atâta drum. Este timpul ca Milliöj să plătească pentru ce a făcut cu tărâmul vostru.
  - Atunci hai să-i dăm o lecție.
  Cei doi se duc la împărat. Se vedea pe el că nu era fericit. Până la urmă, are motive.
  - Milliöj, spune Henry, ți-a sosit timpul. Nu te vom mai lăsa să înrăutățești acest tărâm!
  - Serios? răspunde acesta. Tu? Un copil așa de mic mă v-a opri? Foarte amuzant!
  Vocea lui este foarte groasă și apăsătoare.
  - Hai să trecem la treabă, spune Henry, nu să pălăvrăgim. Am venit aici cu un scop, și nu voi pleca de aici până nu voi îndeplini a mea misiune.
  Împăratul se înfurie și se ridică de pe tron.
  - Tu nu te uiți în jurul tău? Tu nu vezi că tot ce este pe lângă tine aparține mie? Tot acest pământ îl dețin! Nu ai nici o șansă. Nu vreau să-mi pierd timpul cu tine.
  - Dar eu nu am venit să-ți pierd timpul. Sunt aici ca să opresc tot răul pe care îl faci. Nu voi pleca de aici până nu termin ce am început.
  Împăratul se înfurie și mai rău. Își scoate sabia din teacă, pregătit pentru atac.
  - M-am săturat de tine, copile! Vei regreta că ai venit pe aici!
  Acesta își ia avânt și încearcă să lovească băiatul, dar se rostogolește din cale și sabia lui se trântește de podeaua de piatră. Henry își scoate J̈enra, pregătit de luptă.
  Când împăratul vede sabia, face un pas înapoi, stătu puțin pe gânduri și zise :
  - Crezi că dacă ești alesul mă poți învinge? Ești slab! Nu poate un copil să mă învingă!
  Milliöj își ridică sabia din nou, și încearcă să îl lovească. De data asta, băiatul se apără folosind sabia lui, încercând să taie arma împăratului. Când împăratul lovește, Henry se dă la o parte și se apără crezând că va spulbera sabia. Normal trebuia să taie prin orice material, dar Milliöj avea un echipament de un material aparte, care nu se tăia, nici măcar cu J̈enra, dar în schimb a trecut direct prin ea, de parcă nu era. Acesta nu vedea o cale de a-l învinge. Nu a mai știut ce să facă sau cum să procedeze. Singura lui opțiune a fost să se ferească de atacurile lui. Așa că atunci când Milliöj a atacat, a încercat să se ferească din nou. Dar, acesta nu a reușit să se ferească. Rostogolirea a eșuat, n-a mai avut timp să acționeze. Dar în acel moment, pe neașteptate, a sărit Beatrice în ajutor. A alergat dintr-un colț și l-a apărat pe fratele său, folosind un scut cu cristalele rămase. Envilele au dat puterea scutului de a apăra cu puteri magice.
  - Beatrice! Ce cauți aici? Trebuia să stai în tabără! îi spune Henry.
  - Cum să stau acolo, frățioare? Să te las singur să pățești ceva? Nu pot accepta ca tu să te rănești. Am venit pe ascuns cu tine, luând cristalele rămase. Am văzut că au puteri magice, așa că am făcut un scut ca să te protejez în situații din acestea.
  - Mulțumesc, soro!
  - Mulțumește-mi mai târziu, pentru că acum s-ar putea să te atace din nou în orice moment.
  Milliöj s-a pregătit din nou pentru atac.
  - Haide, frățioare! Urmează-mă! Am un plan bun.
  Când împăratul a atacat, cei doi erau deja la piciorul său, urmărind planul Beatricei. Aceasta îi spune fratelui ei :
  - După cum vezi, părți ale armurii sale sunt făcute din litiu, care nu este rezistent la forța magică a cristalelor acvamarine.
  - Surioară, îi răspunde Henry, nu este timpul să vorbești științific. Vorbește să înțeleg și eu!
  - Offf... Metalul acesta argintiu-auriu este slab și poate fi rupt ușor de către sabia ta.
  - Așa mai înțeleg și eu!
  Pe neașteptate, împăratul își înfinge sabia în pământ, făcând un cutremur care i-au îndepărtat pe cei doi de armura sa.
  - Acum nu veți mai scăpa! strigă Milliöj.
  În timp ce împăratul se chinuia să scoată sabia din pământ, Beatrice îi spune fratelui ei
.
  - Haide! Nu e prea târziu! Mai este timp să acționăm!
  Aceștia aleargă cu toată forța spre el. Pe la jumătatea drumului, Henry se împiedică și cade.
  - Frățioare! Ești bine?
  - Da, sunt bine. Nu-i nimic, doar am căzut.
  Cât timp Henry a căzut, împăratul și-a scos sabia din piatră și și-a luat avânt pentru următorul atac.
  - Hai! îi spune Beatrice băiatului. Nu mai avem mult timp!
  În timp ce copii se grăbesc să ajungă la armura împăratului, acesta atacă din nou, dar de data asta nu reușește să nimerească ținta. Când cei doi ajung la Milliöj, Henry scoate J̈enra și înfinge sabia în genunchiul acoperit cu placa de litiu. Împăratul strigă de durere și cade la pământ.
  - Haide, Henry! Asta e șansa noastră!
  Ei aleargă spre casca lui. Împăratul își ridcă capul, dezvăluindu-și fața adevărată, sau mai degrabă, lipsa feței. Tot ce se vedea prin casca lui era o negură întunecată.
  - Ai pierdut ultima luptă azi, Milliöj! strigă Henry.
  Băiatul înfipse J̈enra prin casca lui și atunci împăratul se făcu cenușe. Tot ce a rămas a fost armura sa împrăștiată pe jos.
  Toată această luptă a fost obositoare pentru cei doi, așa că au decis să se ducă înapoi în tabăra lor. Abia așteptau să se odihnească în căsuță. Când au ajuns acolo însă, au văzut un elicopter de armată cu soldați militari în toată zona. Aceștia erau înarmați cu veste și arme. Erau pregătiți pentru orice pericol.
  - Henry, spune Beatrice, s-ar putea să fie de bine!
  - Soro, dar dacă nu e de bine?
  - Nu are cum, sunt soldați militari până la urmă! Sunt trimiși pentru salvarea oamenilor.
  Au decis să ia riscul de a se duce la ei. Cum au ajuns acolo, un soldat i-au întrebat :
  - Sunteți cumva Henry și Beatrice Twin?
  În acel moment, cei doi au primit o fericire puternică. Și-au dat seama că în sfârșit vor pleca acasă, vor fi salvați.
  - Da, suntem!
  - Am venit să vă ducem acasă. Urcați în elicopter.
  După ce au decolat, pilotul le-a întins o hârtie, zicându-le :
  - Părinții voștri v-au trimis această scrisoare.
  Cei doi s-au emoționat când au citit scrisoarea părințiilor.
    Dragă Henry și Beatrice,                      
    Suntem foarte mândrii de voi și știm            
  că sunteți bine. Mereu am crezut că veți          
  pății ceva, dar acum știm că voi sunteți          
  foarte puternici. Vă iubim!                 
        Cu drag,                               
        Scarlet și Jack Twin                           
  S-au luminat la față citing această scrisoare. Dar pilotul, întrerupând momentul de fericire, i-au zis să se uite pe spatele scrisorii. Pe spate scria „Am plecat departe, dar nu v-am părăsit, știam că vă veți descurca! Curând ne vom revedea acasă!”. Știind că părinții lor au încredere în ei, s-au ajutat reciproc pentru a se descurca și a-și vedea părinții din nou.