A fost o dată ca niciodată, că de nu ar fi, nu s-ar povesti. Un regat mare, mult mai mare decât oricare altul. Și un palat atât de mare, vai! Mare de ajungea până la cer. Și toți cetățenii care erau în regat erau fericiți. Copiii se jucau, adulții munceau și tot regatul era în armonie.
Pentru un loc așa de mare și vesel, era evident, trebuia să fie și un conducător bun! Regele Jasper era unul dintre cei mai apreciați regi din lume. Știa să facă pace în tot regatul, dar provocat nu dă lipsă de curaj și putere. Soția lui, regina Catherine este o femeie foarte blândă, cu suflet mare pentru ori și cine. Împreună au domnit acest regat, având grijă să fie toți cetățenii fericiți.
A existat o singură problemă totuși, aceștia nu au avut niciun moștenitor. Regina nu putea face copii. Au adus vrăjitori de pretutindeni sperând că aceștia vor găsi o cale ca regatul să aibă un prinț. Anii treceau și nici o veste îmbucurătoare. Regele și regina au început să îmbătrânească și odată cu trecerea anilor speranțele erau tot mai slabe. Regina nu mai voia să iasă în mulțime. Se retrase în lumea ei și o tristețe apăsătoare o ținea captivă în palat. Regele deveni din ce în ce mai îngrijorat de soarta ei și nu știa cu ce și cum să o înveselească. În zadar au organizat petreceri, grădina palatului a umplut-o cu flori și cu cele mai frumoase păsări cântătoare.
Într-o zi sosi la palat un bătrân și ceru să-l vadă pe rege, spunând că are pentru el o mare bucurie. Gărzile palatului au refuzat permisiunea lui de a-l vedea pe rege zicând:
-Ce bucurie ai putea duce tu regelui, un om simplu, cu mâinile goale? Regele nu mai primește vizite de mult timp!
-Nu doar pentru el, ci și pentru regină. Am o veste ce ar putea aduce din nou fericirea în acest palat. Transmite-i regelui că a sosit Velham și vreau să îl văd.
Gărzile nu l-au crezut pe bătrân. Velham a fost cunoscut de peste tot ca cel mai bun vrăjitor din lume. A trăit sute de ani, dar nimeni nu a mai știut nimic de el. Toată lumea a crezut că a decedat. Dar în acea zi, a apărut în fața regatului; era de necrezut! Gărzile au decis totuși să-i dea o șansă. Cine știe, poate chiar el ar putea fi...
S-au dus la rege și i-au spus:
- Maiestatea ta, un bătrân insistă să vă vadă, spunând că este Velham.
- Lăsați-l să intre! ordona regele.
Bătrânul s-a dus în fața regelui, vru’ să îngenunchieze dar nu apucă:
- Nu îmi vine să cred ochilor! Chiar tu ești, în carne și oase? Am crezut că ai murit demult.
- Așa am lăsat să se creadă, măria ta. Să zicem că am luat o... mică vacanță. Am auzit de suferința ce vă macină, de asta am venit. Să vă ofer ajutorul meu.
- Of, de-ai putea să îmi îndeplinești singura dorință pe care o mai am, ți-aș fi recunoscător întreaga viață.
- Știu ce dorință ai. De secole întregi, acest ținut a fost izvor de fericire, simbol pentru întreaga omenire prin felul în care a fost condus. De la stră-străbunicul tău și până în prezent, oamenii s-au bucurat de prosperitate și liniște. A fost singurul ținut ce nu a participat la dispute și nu a încercat cotropirea altor popoare, de asta vreau să ajut. Poporul are nevoie de un urmaș la tron apt și sânge pur pentru a continua tradiția regală.
- Îți ofer orice dacă mă ajuți.
- Nu aștept nici o plată. Dar trebuie să te previn într-o singură privință. Copilul va fi din sângele vostru. De asta voi avea nevoie de o cupă de sânge de la tine și regină. Dar va fi făcut prin vrajă, iar la maturitate pot apărea unele semne sau inamicii Forțelor Întunecate ar putea veni după el. Gândește-te bine, dacă vrei sau nu. Este un risc pe care trebuie să ți-l asumi.
- Adică va pieri?
- Nu neapărat. Dar sunt puține șanse în acele momente să iasă învingător.
Regele se sfătui cu soția lui, dar regina nici nu ascultă riscurile. Ea nu-și dorea decât un copil. Și astfel într-o noapte de vineri spre sâmbătă, Velham făcu vraja. Din sângele lor făcu o licoare pe care le-a dat-o să o bea înainte ca soarele să răsară. Nu după mult timp regina a rămas însărcinată și întreg ținutul era în sărbătoare. A născut un copil pe nume Archel.
Anii au trecut și nimeni nu se mai gândi la ce a spus Velham. Când Archel împlini 18 ani, regele organiză o petrecere mare, invitând prinți și prințese, regi și regine din toate colțurile lumii. Undeva pe la mijlocul petrecerii, regele îl prezentă pe Archel drept prinț moștenitor și urmaș la tron. Când petrecerea era pe sfârșite, o tânără prințesă își făcu apariția. Era de o frumusețe rară, părul lung și blond, ochi albaștri ca cerul iar buzele de un roșu ca sângele și o voce îngerească. Archel de cum o zări se și îndrăgosti de ea. Dar ea se va dovedi a fi cine nu se aștepta nimeni...
Prințul nu s-a mai putut gândi la nimic, fiindcă gândul îi stătea la fată. Nimeni nu știa cine e sau de unde vine. După petrecere Archel încercă să intre mai mult în vorbă cu ea.
- Eu sunt Archel, prințul moștenitor.
- Mă numesc Aurora. Încântată de cunoștință! spuse fata cu un zâmbet larg pe față.
Cum a stat și a povestit cu frumoasa fată a simțit din ce în ce mai mulți fluturi în stomac. Era vrăjit de frumusețea ei. El i-a cerut să stea câteva zile la palat, să se cunoască mai bine. Aurora fu încântată de invitație și acceptă. Prințul se duse la tatăl său pentru a-i cere permisiunea de a o aduce la palat.
- Tată, ții minte acea fată la petrecere? M-am îndrăgostit de ea. Aș dori să o aduc la palat, să-mi devină soție.
Regele stătu puțin pe gânduri. El era un om foarte cumpătat. După un lung moment de tăcere, îi spune:
- Nu cred că este bine să te grăbești. Ai să cunoști multe prințese. Știu că este frumoasă ca o zeiță, dar de multe ori aparențele înșală. S-ar putea ca această fată să nu fie ceea ce pare. Eu spun că ar fi mai bine să te gândești înainte de a face un pas pe care l-ai putea regreta.
- Dar tată, nu vreau să cunosc alte prințese. Nu aș avea de ce să regret. Știu ce îmi doresc.
- Eu nu am să te opresc. Dar această fată are ceva deosebit, nu cred că este ceea ce vrea să arate. Să fii totuși cu băgare de seamă. Să te gândești bine, tu ești urmașul la tron și orice decizie vei lua va afecta și poporul.
Archel se gândi mult timp la aceste vorbe. Știa ce responsabilități are, deși nu simțea nici un pericol din partea Aurorei, se hotărî totuși să asculte de sfatul regelui și să mai aștepte. Trecu câteva luni de atunci și cei doi nu se mai văzură. Când Archel se du’ la vânătoare, în mijlocul pădurii găsi o stâncă mare ce acoperea gura unei grote. El și soldații descălecă de pe cai să vadă ce se află acolo. Au împins toți cu forță și a reușit să dea stânca la o parte. Nu mică le-a fost mirarea când au găsit înăuntru o bătrânică. De cum văzu aceasta lumina, încercă să se târască afară zicând:
- În sfârșit! Sunt liberă! În sfârșit văd lumina zilei!
Archel se uita mirat la ea și nu știa cum să reacționeze. După ce bătrâna reuși să iasă afară, zise:
- Vă mulțumesc din suflet că ați trecut pe aici și m-ați eliberat!
- Cine ești, spuse prințul, și cum ai ajuns să fii încuiată în această grotă?
- Eu sunt Crăiasa Apelor. Sau cel puțin, am fost cândva. Ochii bătrânei lăcrimă în timp ce povestea.
- Nu înțeleg nimic din ce spui.
- Acum mulți, foarte mulți ani, am fost Crăiasa Apelor. Eram în putere, corpul nu-mi era îmbătrânit, ajutam oamenii iar pe cei răi care profitau de acest pământ le ofeream șansă de îndreptare sau uneori le ofeream pedepse până înțelegeau. Dar toate acestea s-au schimbat. Un spirit întunecat a luat forma corpului uman și astfel m-am trezit într-o luptă cu Întunericul. Răul poate avea multe forme.
- Și cum ai ajuns prizonieră aici?
- Este o poveste lungă, dar nu asta contează acum.
- Unde vei locui? Ce vei face?
- Nici eu nu știu. Important este că sunt liberă. Toți ai mei nu mă vor recunoaște acum.
Archel își întinde mâna spre ea zicând:
- Dacă vrei, poți veni la palat să locuiești acolo până te vei hotărî ce vei face, sau poți sta acolo chiar definitiv.
Bătrâna întinse mâna și când îl atinse pe prinț, fața începu să i se descrețească, ochii i se lumină, buzele i se roși, iar părul mătăsos prinse culoare. Întineri de-a dreptul! Prințul era șocat, nu-i venea să creadă ochilor.
- Mulțumesc, tinere prinț, pentru sufletul tău curat.
- Ce s-a întâmplat? Ce am făcut?
- Blestemul s-a spulberat. Mi-am recăpătat tinerețea și puterea.
Crăiasa era de o frumusețe nemaivăzută. Părul lung și negru până la călcâie, talie subțire și un ten luminos, ochii mari de un albastru intens. Porniră spre palat când la ieșirea din pădure îi așteptă Aurora. Era plină de furie și ochii parcă îi luară foc.
- Bravo, tinere prinț. Ai reușit să o eliberezi pe Crăiasă, dar drumul vostru se sfârșește aici.
- Aurora, ce s-a întâmplat?
- Chiar credeai că ai scăpat? Sau tu chiar nu știi cine ești cu adevărat?
- Eu știu cine sunt, dar nu înțeleg ce cauți tu aici și care e revolta ta?
Atunci Crăiasa își dădu seama cine este acea tânără și îi spuse prințului:
- Acesta nu este corpul ei. În el se află un spirit al Întunericului, e același care m-a ținut prizonieră! Aparențele înșală.
- Asta mi-a spus și tatăl meu, dar nu m-am așteptat la asta.
- Pot să te las în viață, dacă îmi dai sufletul tău, spuse Aurora către prinț. Am așteptat destui ani pentru el, stăpânul meu va fi bucuros de darul ce-l voi duce.
- Cred că este peste puterea mea de a înțelege ce se petrece.
- Vei înțelege când totul se va termina! se repezi Aurora spre cei doi și îi atacă.
Crăiasa ridică mâinile în sus și un vârtej de apă ieși din pământ. Se întoarse spre prinț și îi zise:
- Orice ar fi, să stai în spatele meu, ai înțeles?
- Ce se petrece?
- Vom avea destul timp de explicații mai târziu. Tu stai în spatele meu și n-o privi în ochi!
Aurora se transformă într-un demon. Avea coarne mari și încovoiate, o coadă lungă și ascuțită, îi crescu aripi mari de dragon iar pielea i se înroși. Prințul încremeni când văzu. Crăiasa o atacă cu un val mare de apă ce îndepărtă demonul de ei.
- Văd că încă nu ți-ai pierdut îndemânarea, spuse Aurora, dar acum eu sunt mult mai puternică decât am fost. Când te-am capturat pe tine, doar m-am încălzit, acum am să-ți arăt ce înseamnă o luptă adevărată. Nici nu știu de ce îmi stai în cale. Nu ai nici o șansă! Lasă-mă să iau ce vreau și te voi lăsa în pace. Dacă te împotrivești am să te închid de data aceasta în Muntele Tărâmului Întunecat.
Crăiasa nici nu stătu pe gânduri și făcu o incantație;
Prin firul apei din adâncuri
Extrag roca de ardezie,
Puterea toată să-mi revie
Și s-o controlez de-a pururi.
Făcu un cerc cu mâinile și dintr-o dată apăru un sceptru luminos, cu un cristal acvamarin în vârful acestuia. Aurora se opri brusc și spuse:
- Văd că ai mai învățat un truc, dar tot nu te va ajuta.
- Asta rămâne de văzut. Să vedem acum ce ai mai învățat tu!
Crăiasa ridică sceptrul în sus și printr-un canal de lumină absoarbe forța Soarelui transformând-o într-un cerc de energie vie și îl aruncă spre ea. În jurul Aurorei se formă un balon de foc ce treceau prin el mii de fulgere.
- Cum?! Nu este posibil! Cum ai făcut asta?!
- Am avut destul timp să mă pregătesc...
Aurora era prinsă într-o buclă din care nici-un demon n-ar putea să iasă. Energia vie este cea mai pură. Încrucișată cu puterea Soarelui și a apei a rezultat un scut impenetrabil și doar cei ce mânuiesc și cunosc această energie ar putea volatiza această forță. Dar cum nici un demon nu se poate atinge de energia vie, Aurora va petrece mult, mult timp în această închisoare.
Crăiasa și prințul, după ce au ajuns la palat, i-au povestit Regelui Jasper ce s-a întâmplat. Acesta căzu pe gânduri și își aminti de vorbele vrăjitorului Velham și spuse:
- Dragă Archel, nu m-am gândit de mult timp la acest lucru, însă cred că a venit momentul să-ți mărturisesc. Eu și mama ta nu puteam să avem copii, dar datorită unui vrăjitor, dorința noastră s-a împlinit. Totul părea un vis frumos. Vrăjitorul Velham ne-a avertizat în privința a ceea ce va urma când vei crește. Atunci eram prea bucuros să iau în seamă vorbele lui, dar iată, bag de seamă că se întâmplă.
- Ce să se întâmple? Despre ce vorbești, tată?
- Tu ai apărut pe lume datorită unei vrăji, sufletul tău este pur, deocamdată. Velham ne-a avertizat că la maturitate Forțe ale Întunericului vor veni după sufletul tău. Acesta a fost riscul pe care trebuia să ni-l asumăm. Toți acești ani am sperat că acest lucru nu se va întâmpla.
- Acum înțeleg cum de m-a găsit Archel, a spus Crăiasa, și m-a eliberat. Prințe, îți sunt datoare și drept răsplată voi rămâne la palat și te voi sluji cu credință. Te voi învăța tot ce știu și te voi proteja cu prețul vieții.
- Am văzut ce forță magnifică ai și am încredere în tine. Nu pot să-ți cer să rămâi lângă mine când regatul tău te așteaptă.
- Nu trebuie să te îngrijorezi. Tărâmul meu este bine păzit. Vom face o alianță între regatul meu și al tău și vom învinge demonii Întunericului. Nu avem mult timp la dispoziție. Aurora este prințesa Tărâmului Întunecat. Când vor vedea că nu primesc nici un semn de la ea, aici o vor căuta prima dată. Războiul a început și nu putem da înapoi.
Archel își adună armata și întări paza la palat. Regele dădu sfoară în întreaga lume în căutarea celor mai buni vrăjitori. În lupta demonilor cu siguranță vor avea nevoie de ajutorul lor. În decurs de câteva zile a sosit la palat peste o sută de vrăjitori. Unii mai buni, alții mai slabi, dar toți voiau să ajute în această luptă. N-a durat mult timp și cei din Tărâmul Întunecat au aflat că Aurora a fost capturată și ținută prizonieră undeva pe fundul oceanului. Știau cine sunt responsabilii, așa că au pornit în găsirea lor. Demonii i-au găsit cu ușurință și în câteva ore, mii de demoni au înconjurat palatul. Vroiau atât răzbunare, cât și sufletul lui Archel și a tuturor din acel ținut. Prințul își ia armata și pornește în înfruntarea lor.
Soldații au dat tot ce au putut, dar demonii erau prea mulți. Archel a pierdut o jumătate de armată, iar Forțele Întunericului erau tot mai multe. Atunci au intervenit vrăjitorii. Au făcut vrăji de foc, apă, pământ, aer, energie, care mai de care, dar în zadar. Nu puteau să-i învingă. Iar când regatul a pierdut orice speranță, au apărut Crăiasa și Velham. Crăiasa a făcut un ciclon de apă, aruncându-i pe demoni la distanță mare. Apoi a intervenit vrăjitorul, care a incantat o vrajă de neînțeles, într-o limbă moartă, care a făcut ca o mare parte din aceștia să cadă la pământ.
- Velham, spuse Crăiasa, nu vom reuși să-i învingem!
- Ba da... Vom reuși...
- Cum?
Vrăjitorul îi luase sceptrul, își deschise o carte mare și, făcând o rotație a sceptrului, rosti un descântec, ridicând toate apele la suprafață. Și cum lovi sceptrul de pământ, apa căzu peste ei iar demonii s-au dus cu tot cu ea până în adâncurile pământului, închizându-i acolo.
- Ce ai făcut? Cum ai făcut asta?
- Eu sunt vrăjitor, tu ești Crăiasă, spuse Velham zâmbind. Fiecare cu secretul său.
- Nu știu cum să vă răsplătesc, interveni prințul, pentru ajutorul acordat!
- Pe mine m-ai răsplătit atunci când m-ai eliberat din grotă, spuse Crăiasa.
Prințul își întoarse privirea spre Velham, dar acesta tăcu.
- Pe tine, bunule vrăjitor, cum aș putea să te răsplătesc?
- Răsplata să o dai poporului tău. Este responsabilitatea ta ca poporul să trăiască în armonie. Ori de câte ori vei avea nevoie de mine voi veni în ajutor. Căci alți demoni vor veni curând după tine. Noi am câștigat doar o bătălie, nu și războiul! Trebuie să fii pregătit!
- Și cum te voi găsi?
Velham îi întinse o amuletă și îi zise:
- De fiecare dată când ai nevoie de ajutorul meu, să ridici amuleta spre Soare și să rosteși aceste cuvinte și eu voi veni:
Mantea neagră peste ținut s-a întins,
Nu pot să mă las nicicum învins.
Lumină vie în Univers trimit
Strigătul de ajutor să-mi fie auzit.
Prințul luă amuleta și și-o puse la piept. Acestea fiind spuse, Velham dispăru într-un nor de fum.
- Presupun că și drumurile noastre se despart acum. spuse Archel spre Crăiasă.
- Se pare că da, dar cu siguranță ne vom reîntâlni.
Pentru tânărul prinț abia acum începe aventura. Îl așteaptă multe înfruntări și multe primejdii, pe care niciun muritor nu le-ar putea concepe. Oare cum va reuși prințul să învingă Forțele Întunericului? Asta vom vedea în următorul capitol...