Ica SalisteanuMotto I :
" Doamne, fă-ți cu mine plinul
  Dar lasă pe câmp pelinul
  Căci fără dulceața lui
  Greu i-ar mai fi omului "
                 Ștefan Mitroi


    Când o capodoperă de altfel premiată de Academia Romȃnă în anul 2010 te provoacă luându-se la întrecere cu toate lecturile serioase și consistente asupra cărora te-ai aplecat cu conștiinciozitate, parcă realizezi că "îmbătrânești într-o clipă și repede se împuținează lumea pe care o știi".
    Și asta face cartea "Dulce ca pelinul", te obligă să-ți pui întrebarea : de câți îngeri a fost nevoie să lăcrimeze în sufletul lui Ștefan Mitroi, ca acesta să poată scrie o asemenea carte, fiindcă citind-o, prin fața ochilor ți se perindă parcă o peliculă la care te uiți aproape hipnotizat, forța sugestiei fiind mult peste cea a unei lecturi obișnuite.


    Și de parcă n-ar fi fost de ajuns narațiunea în sine, pe lângă romanul "Dulce ca pelinul", tipărit la editura RAO, este atașat un grupaj de poezii referitoare la personajele propriu-zise ale cărții, încât ajungi să-ți pui întrebarea firească dacă nu cumva Ștefan Mitroi și-ar fi putut scrie capodopera la fel ca Homer, cu armele prozodiei, într-o epopee. În orice caz, prezentarea în versuri a personajelor din carte ne oferă cheia cu care ne putem dezlega baierele unor simțiri despre care aproape că nu aveam habar.
    Dacă Beethoven a pus corul să cânte în simfonie (a IX-a, nu pentru că i-ar fi plăcut excesiv muzica corală) ca să fie o piatră unghiulară de care avea nevoie desăvârșirea, la fel face și Ștefan Mitroi, desăvârșește o capodoperă epică, atașând la sfârșitul cărții o poezie tematică profundă.
    Povestea neamului Biolaru are valoare de etalon sociologic, deoarece consemnează toate legăturile pe care membrii ei și le-au stabilit în lumea satului teleormănean.

    "Dulce ca pelinul" cuprinde trei părți :
    Cartea întâi – CĂDEREA ÎN CER
    Cartea a doua – ULTIMII
    Cartea a treia – EVANGHELIA DUPĂ IOANA

I.CARTEA ÎNTÂI – CĂDEREA ÎN CER

    Narațiunea debutează cu "prima întâlnire directă a lui Mancioacă cu moartea", care după un chef de pomină cu tovarășii săi, Fane Lică și Pietrocilă, motivat de Pietrocilă care și-a cumpărat oi, împlinind un vis cultivat de cei trei din copilărie, acela de a deveni ciobani (tartori) și vestea cumplită pe care a doua zi  (poate ca o pedeapsă) după dezmățul bahic din cârciuma lui Gogonaru, cu vin din belșug și muzică cântată la clarinet de Ghidoveț, Petre Țirică (ca o adevărată casandră) i-anunță nenorocirea, moartea tatălui său, Ion Biolaru cel pentru care bucuriile se amânaseră mereu și care n-a apucat să afle de hotărârea lui Marin (Mancioacă) de a se face cioban.
    Moartea tatălui l-a făcut să-și pună întrebări grele și grave, care (rămase fără răspuns) să-l determine să-și reprime neputința și durerea în plâns, lucru inadmisibil pentru demnitatea lui de bărbat.
    Nu-și răspunde întrebării "dacă pământul privit dinspre cer nu-i tot un fel de cer" și înțelege că trebuie să devină stâlpul casei
    Devenind brusc capul familiei, își asumă rolul de șef al familiei, de protector (ocrotitor) și îndrumător.
    Simplitatea cu care rezolvă disputa dintre Gheorghe și Vasilca, însurătoarea cu Stana (fata lui Marin Mantu și văduva lui Bârleanu) spre a-și netezi drumul spre condiția de "tartor", ne duce cu gândul la cât de complex și practic în același timp poate fi țăranul sărac, care de la Ion al Glanetașului până la Mancioacă, prin unicitatea-i în locul în care trăiește și prin forța virilă emanată, găsește femeia care-i soluție la problema lui.     
    Obiceiul strigatului prin pâlnie, de lăsata secului, îi aduce lui Mancioacă o importanță socială mai mare decât orice dregătorie, fiindcă el, puternicul, hotăra pe cine și despre ce să strige (prin pâlnie) ceata alcătuită din zurbagii satului (el, Mancioacă, Pietrocilă, Fane Lică, Ion Țurlea, Neagu Pipa, Flocoteza și frate-su, Catriș.
    Cimiliturile erau potrivite de Catriș Buzatu (Dogaru' căruia lui însuși îi lipseau multe doage), a cărui gură nestăpânită și spurcată i-a strigat până și lui Mancioacă  că " a ajuns flăcău tomniu" și abia în ultima clipă a scăpat de la o bătaie strașnică.
    Aparițiile vărului Dumitru Bălăureanu (hoțul de cai) inițiatorul lui Mancioacă în viața de mahala a Bucureștilor, cu tentațiile ei, constituie adevărate episoade inițiatice în șmecheria de cartier.
    Viața satului (în cartea lui Ștefan Mitroi) are toate ingredientele unor experiențe pregătite sau spontane.
    Uștubeiele de pe Gabru erau adevărate locuri de arătat simpatii reciproce între fete și băieți, care se stropeau cu apă după cum le dădea impuls atracția fizică.
    Și toată această joacă cvasierotică avea aproape valoarea logodnei dacă era încuviințată de părinți, dacă nu , împerecherea era impusă de familie (vezi cazul Oiței, fata lui Gheoghirlete, cu Vasile Biolaru și nu cu Zonu).  
    Însurătoarea lui Mancioacă cu Stana și petrecerea cu prietenii îl vor aduce pe Catriș între palmele lui Mancioacă care l-a aplaudat până la ostenire (n.a) atunci când cu gura-i spurcată  Dogaru' i-a adus aminte lui Mancioacă că a făcut economie la "datul din cur" când s-a însurat cu femeie cu copil.
    Moartea lui Mitu Cobiliță, ofticosul bărbat al Petranei, o aduce pe aceasta înapoi la casa părintească ca pe o pedeapsă nemeritată pentru proaspăta familie a lui Mancioacă.               
Toate astea, plus iminenta plecare la război îi dau puterea " să nu fugă din amintirile sale într-un loc unde nu l-ar mai găsi niciodată nimeni"  și să-i dea credința că lui nu i se poate întâmpla nimic rău. Întoarcerea din război îi întărește (ascute) presentimentul unor schimbări majore ("vechile vremuri se pregăteau să moară, veneau altele").
    Ridicarea proștilor cărora "le bătea crivățul prin creieri" gen Mâțu, care este impus primar și din obedient devine obraznic, amenințător și infatuat (prin plimbările ostentative cu Pârțag) în antiteză cu proștii frumoși (așa lăsați de Dumnezeu) , atinși de o nebunie inofensivă și amuzantă, îl determină pe Mancioacă să-i plimbe cu căruța lui Moroghionu "pe cei patru nătângi ai satului", Călina, Dița Gărgărița, Petrache și Tugulițe, cel cu mintea bântuită de "combaina roșie".
    Graba cu care istoria își schimbă reperele (arestarea lui Mâțu) , pocăirea și îmblînzirea  lui Dumitru Bălăureanu, întoarcerea din prizonierat a fratelui Dudică, marcat de grozăvii și orori aproape imposibil de suportat, îl conduc pe Mancioacă la concluzia că frații rămâneau frați și după ce luau viața pe cont propriu, dar avea să constate că " anii din urmă așezaseră o distanță prea mare între cei doi frați. Mai precis, între sufletele lor, care se știuseră bine cândva, avuseseră aceleași necazuri și aceleași bucurii ". Din Răzmirești n-a mai cumpărat oi, locul era prea legat de Dudică cu toate nenorocirile trăite de acesta, drept pentru care s-a îndreptat spre Putinței, unde era măritată Aritina (sora cumnată-sii Oița, nevasta lui Vasile) cu Țubi.
    Cumpără oile și, aproape fericit, simțindu-se împlinit, își plimbă oile prin sat, dorind să arate întregii comunități că el este tartor. TARTOR. Schimbările au bulversat toate cutumele, IRODUL de Anul Nou nu s-a făcut, iar Ivan și-a ascultat fratele mai mare și s-a însurat cu Stanca, cea fugită de la bărbată-su Pearcă. Întovărășirea, colectivizarea, eludarea punerii la comun a uneltelor (îngroparea mașinii de secerat și a presei de ulei a lui Tache Aguridă) , îl determină să găsească calea de mijloc, când presat să intre în colectiv,  păstrează oile și semnează pentru intrarea Stanei (împreună cu pământul familiei).
    Viața lui Mancioacă a curs, așa cum curge viața, meandrat, cu bune și rele, "până când îl face pe om să semene cu bunicul din amintirile lui, adică omul bătrân căruia nu-i murise niciuna din poftele care-i înveseliseră viața ".
    Avea ciobani tocmiți, Boace și Pufi, avea ibovnică tânără pe Romița, pe fată , pe Mieluța, o dăduse la școală la București să ajungă să lucreze în tipografie. Îl înnebunea numai gândul că aceasta tipărind cărți și ziare, pe care le citeau deștepții, să nu se molipsească cu deșteptăciune și să-i eclipseze reputația de om care avea certitudini.
    Adulterul lui Mancioacă cu Romița a fost curmat de Mieluța, care i-a administrat o bătaie cruntă (la care s-a adăugat despuierea și rușinarea) ibovnicei păcătoase, care a fost nevoită să ajungă acasă în pielea goală.
    Când "s-a măritat Mieluța și a murit (Marița) nevasta lui Dudică", Mancioacă a înțeles "că s-a despărțit definitiv de tinerețe, că mai are puțin de urcat dealul vieții după care, așa cum îl avertizase Bălăureanu, avea să-și dea seama de ceea ce însemna curgerea nemiloasă a timpului" și că începea să-i fie și lui frică.
    Agonia Petranei îl pune în situația de a-l căuta pe preot și, ajungând în biserică, s-a întins ca mort de probă pe masa mortuară, întrebându-se "Așa o fi când ești mort? ".
    Moartea lui Frâncu, șeful de post, ucis de Ion Țiganul și tovarășii lui Bimbiu și Ilie fi-su, îl îndepărtează de Ciocoiu, colonelul care trăgea la el când venea în sat și îl determină să rezolve problema în felul lui de țăran isteț, dărâmând două din odăile casei și-n felul ăsta să facă imposibilă găzduirea unor musafiri.
    Încearcă să rezolve zâzania dintre Vasile și Ivan, îi informează că o să vândă oile și o să meargă din toamnă la București să-și ia "servici" ca paznic de noapte, unde n-avea să rămână mult timp, deși lăptăreasa, cea care avea prăvălia peste drum de ghereta lui de portar, se străduia să-i facă nopțile palpitante, și în primăvară se hotărăște să se întoarcă acasă, să-și ia alte oi.
    Faptul că-și legase într-un fel viața de oi avea poate încărcătură karmică, fiindcă numai așa putem lega de Mancioacă experiența cu zburatul cu avionul utilitar, și adăpatul oilor la Uștubeie, unde Romița își făcea apariția "taman când veneau ciobanii cu oile la adăpat".
    Urmează atacul de cord, spitalizarea și îngrijorarea Stanei (că n-o să mai poată ieși cu oile) l-au ambiționat, n-a mai așteptat primăvara, și-a mânat oile la fântână și în alunecarea pe gheață acestea și-au rupt picioarele.
    Junghiul din piept s-a întețit și Mieluța l-a dus la București, la spital, unde întâlnește din nou moartea, care de data asta nu-l mai revoltă.
    Zace, și-n Săptămâna Patimilor găsește de cuviință să vorbească cu Stana despre moarte, despre pomană, și îi spune să-i invite la parastas pe cei patru netoți pe care i-a plimbat prin sat, cu căruța lui Moroghionu și să se mărite dacă o cere cineva. Nu insistăm asupra dialogului și consemnăm că în seara când s-a stins a venit Bălăureanu căruia i-a zis că se duce pe copcă. Și după câteva ore s-a dus.
    Înainte să-și dea sufletul, i-a pus părintelui Ninel aceeași întrebare pe care Badea Ghinea i-a pus-o băiatului lui Nicolae Cârlig :
        "Părinte ……spune-mi și mie ce este moartea ?"
    Era Joia Mare și moartea lui Mancioacă a lovit ca un trăznet în Grosu, fiindcă, odată cu Mancioacă, avea să dispară o lume la zămislirea căreia contribuise din plin și el, decedatul.
    În tensiunea evenimentelor, Stana și-a adus aminte ce-i spusese Mancioacă când trăgea să moară, să-i cheme pe cei patru netoți, și-l trimite pe Flocoteza după Tugulițe.
    "Călina dispăruse din sat. Unde, nimeni nu putea ști. Pe Dița Gărgărița o dusese o nepoată la balamuc. Petrache nu mai ieșea la drum. Taică-său, țârcovnicul, îl legase, ca pe câini, cu lanțul de un vișin, în mijlocul bătăturii."
    Și cum întrebările pe care cei din neamul Biolaru așteptau să le pună la alți membri ai familiei erau sortite să rămână fără răspuns, Vasile visează că "se întorsese ăla marili din groapă și el îl aștepta cu oala de vin în prag să-l întrebe :Nene, este că atunci când l-am adus pe tata cu căruța de la câmp tu ai plâns ? "  N-a primit răspuns, deși el știa adevărul.
    Trezit de Oița, aude clopotele care nu vesteau CĂDEREA ÎN CER a lui Mancioacă, ci anunțau ÎNVIEREA.   ÎNVIEREA DOMNULUI.
    Destinul neconsumat al neamului Biolaru urma să fie dus la capăt de  ULTIMII.


II.CARTEA A DOUA – ULTIMII

 Pe Vasile l-a trezit Oița când a început viscolul și zăpada le-a acoperit casele, primele
fiind a lui Dovleac și cea a lui Vasile, care erau și cele mai mici. 
    Comunicarea cu cerul oamenii o făceau cu frânghiile de fum ale coșurilor caselor, ca singura legătură a momentului cu Dumnezeu.
    Viața continua să triumfe, dovadă că Vica avea să nască în timpul unei asemenea urgii, dar nici moartea nu se lăsa mai prejos. 
    Se stinsese Tache Țurlea și în drumul spre groapă a fost plimbat cu sicriul pe deasupra caselor, ca într-un film făcut de un regizor suprarealist vesel.
    Nesăbuința lui Ion Ciripescu, șoferul prins când vindea benzină, declanșează toate schimbările din conducerea colectivului.
    Îndepărtarea lui Ivan din funcția de vicepreședinte și brigadier, venirea ca președinte a lui Gheorghe Cojocaru (cu care Vasile se avea bine), îl aduce în poziția de șef la aprozar pe Vasile.
    Munca la aprozar i-a scos sărăcia din casă, a putut să-și facă casă mai mare (deși era încredințat, ca și Dovleac, că "o casă mai mare ar fi însemnat să-i țiuie un pustiu mai mare noaptea în urechi"), cu "bucătărie de vară și marchiză cu stâlpi de ciment în față", să-l dea pe Fănuță la liceu și să-și păstreze și "capital" să-l poată susține, apoi, și la facultate.
    Dispariția lui Mancioacă părea să-l bucure numai pe Mancică, poștașul, care fusese tot timpul gelos pe reputația și respectul de care se bucurase în timpul vieții răposatul.
    Mancică își ia în serios rolul de agenție de știri pe care și-l începe cu Gibuță, băiatul lui Petre Țirică, cu o întâmplare care l-a scos din amorțire pe Slobozeanu, noul șef de post.
    Fusese spartă casa lui Țenea Oprea, fiul lui Gogonaru, contabilul de la colectiv, căruia i se furaseră banii trimiși acasă prin Stăncuș și ascunși de Lila, nevastă-sa, între pernele din odaia de la drum.
    Apoi dispăruseră găinile Romiței.
    Gibuță, care încerca să facă pe strigoiul Mancioacă, este prins, iar Mancică, preocupat de evenimentele "mari ale țării", începe să alcătuiască contra-guvernul secret și să-i aștepte pe americani. Este ușor deturnat de la politica mare, când Mâțu, în dorința de a o păstra pe Maria Janei cu altceva decât "sfoara" bărbăției care se tocise, a început să sape gropi după o presupusă comoară.
    Într-una din ele a căzut tocmai contra-ministrul de interne din contra-guvernul condus de Mancică, drept pentru care, acesta hotărăște să-l denunțe (pe nedrept) pe Mâțu că a găsit comoara.
    Felul în care Ștefan Mitroi descrie evenimentele te conduce cu gândul că până și paranoia poate să fie plauzibilă.
    Când vorbește despre domnu' Chiriță, învățătorul din Pielea, aspirant la condiția de profesor de istorie și însuratul acestuia cu Florica Jumătate- profesoara de geografie, despre colegii celor doi, despre apropierea învățătorului de Fănuță, poetul promițător, și de tatăl acestuia, Vasile Biolaru, Ștefan Mitroi folosește o tehnică specifică scenariului de tip holywoodian, scoțând în evidență, aproape total, însușirile care le confereau personajelor sale personalitate.
Moartea Ghinei, nora lui Gheoghirlete, nevasta lui Florea, îl determină pe Țubi (cumnatul lui Florea) bărbatul Aritinei, să-l însoare pe Florea cu Catioara, despre care nu se prea vorbea ca despre "ușa de la biserică".
    Însurătoarea lui Florea (la îndemnul lui Țubi) o aduce în prim-plan pe Catioara, cea cu temperament năbădăios și poftă de viață, și să ne ducă cu gândul la Grușenka, femeia fatală pentru frații Karamazov.
    Descrierea Catioarei dă nerv artei scriitoricești pe care Ștefan Mitroi o duce la desăvârșire prin știința cu care găsește, la o femeie simplă, veleități atât de complicate și complexe, care deși au ticăloșia adulterului o păstrează totuși într-un ecartament senzual uman și ușor pardonabil.
    Nu insistăm asupra aventurilor Catioarei, pe care vârsta o potolește și o transformă într-o noră responsabilă și care avea o singură dilemă : cum se va descurca Florea pe lumea cealaltă cu două neveste ( ea și Ghina ) !?
    Dacă Florea, fiul lui Gheoghirlete, și-a rezolvat, chiar dacă nu chiar fericit, situația conjugală prin Catioara, Vica, soră-sa, își ducea traiul greu alături de Stăncuș, în ograda Radei și a lui Tănase (părinții lui Stăncuș). Teama Radei că, din pricina greșelilor ei, Stăncuș ar fi putut să aibă necazuri și sfatul pe care i l-a dat Vasile Biolaru, a determinat-o să facă toate eforturile ca Stăncuș să devină om cu carte, cu patalama. Timp de 11 ani s-a căznit Rada să-l împingă de la spate pe Stăncuș până când a terminat liceul și a luat bacalaureatul (așa a devenit unul din "cei mai școliți oameni ai colectivului".
    Fiindu-i securizată poziția, Stăncuș este chiar avansat în postul de merceolog.
    Faptul că avea carte și că ocupa postul de merceolog îl făcuse respectat, deși acasă nu cârcnea în fața părinților (Tănase și Rada) care îi persecutau nevasta (Vica).
    După moartea lui Tănase, măritișul Radei cu Stan Berbec și plecarea acestora la București, Stăncuș devine ținta ironiilor usturătoare ale bețivului Jane al lui Caiie, cel "viu de beat" (dar arțagul înăscut al celor din neamul lui Dascălu' (Pieleanu) îl scotea mereu din disputele verbale).
    Se transferă la oraș, unde serviciul îl făcea să meargă în toată țara, de unde cumpăra plăci cu muzică populară, de i s-a dus vestea. Vizitele Radei erau rare, parcă dorind să arate satului că tot ea rămăsese la comandă și în familia din care plecase și în relația cu Stan Berbec, care mergea în urma ei ca ordonanța în spatele ofițerului.
    Prietenul lui Vasile, Nicu Boacă, când începe să crească necontrolat, este internat la spital unde o cunoaște pe Mitilina, cu care se însoară. Când Mitilina a rămas gravidă, sentimentul de vinovăție față de tatăl său Ariton (care înainte de a muri i-a cerut o cană de apă și Nicu i-a refuzat-o) a devenit obsesiv și nu-și dorea cu niciun chip ca Mitilina să nască băiat,pentru a nu se repeta istoria.
    Când vine vorba de numele fetei pe care și-o dorea, este bântuit de nibelungi, dorind să-și boteze odrasla cu numele reginei din nord, Brunhilda, și nu Marioara cum dorea Mitilina. Și în privința meseriei avea dileme, ingineră de pomi sau croitoreasă.
    Triumfă tradiția locului, își declară fata cu numele de Marioara (care ajunge croitoreasă). Când este părăsit de Mitilina, își crește singur fata. Își organizează ritualul de înmormântare cu toată rânduiala. Îl invită pe Vasile, ca bun prieten ce era, să participe, dar acesta refuză, așa cum și Marioara, fiică-sa, face.
    Fănuță, feciorul cel școlit, a devenit procuror la Alexandria, unde nu i-a plăcut orașul, și drept urmare a plecat la București și s-a făcut ziarist.
    Cât a stat la Alexandria, Fănuță a ajutat-o pe Vasilca, atunci când a fost demolată, să obțină un apartament cu două camere (chiar în centrul orașului, lângă piață) care este transformat de aceasta într-un veritabil loc de pierzanie.
    Vasilca se înhăitează cu Dumitra lui Mucică și se ocupă de codoșeli și cu închirierea cu ora a unei camere, cuplurilor adulterine.
Vizitată de Vasile și Ivan (care voiau să curme promiscuitatea în care trăia sora lor), Vasilca justifică traiul păcătos cu neajunsurile zilnice, făcându-l pe Vasile să zică : "Hai, mă, dracu' acasă. Bine că sora noastră n-o să moară niciodată de foame. De rușine, nici atâta. "
     Întors de la Stana, pe care n-a convins-o să se lase înhumată alături de Mancioacă și nu lângă "pocăiți", îl găsește în poartă pe bunul său prieten Migă care era însoțit de nevastă-sa, pitica, pe care Vasile o vedea abia acum, deși auzise de ea.
    Încearcă să pună masa ca de obicei și află că Migă nu mai bea, că este grav bolnav și că avea să moară.
    Îi confirmă și Alambica că boala de plămâni este fără leac și c-o să moară.
    Schimbările mari începuseră să se producă, lucru pe care i l-a confirmat și Migă care trecuse prin București. Spaima care l-a cuprins că nu știa nimic de Fănuță l-a făcut să nu observe când Migă și pitica au plecat, iar el nu i-a îmbrățișat la plecare în semn de adio de la prietenul său ce avea să moară. Nu îl preocupa decât să știe că Fănuță este bine.
    Faptul c-au vorbit la telefon și că Fănuță i-a promis că de Sf.Vasile o să treacă pe acasă, i-a adus liniște lui Vasile care a început, ca-n alte dăți, să se bucure că ningea.
    Dintre prietenii lui Mancioacă, numai Țubi continua să trăiască așa cum îl învățase tradiția și talentul său de șef de orchestră (fiind maestru în mânuirea bataciului). La una din nunțile tocmite, la Buzu din Răzmirești, el și băieții din orchestră au trebuit să suporte capriciul lui Buzu de a cânta și pe casă pentru a-și primi banii conveniți. Din gerul cumplit și de nebunia lui Buzu sunt salvați de bătrânul Oțet, care i-a smuls scara din mâini și a rezemat-o de streașină, zicându-i apăsat : "Nenorocitule, cu prietenul lui Mancioacă ți-ai găsit tu să faci d-astea ? ".
    Era un semn clar că Mancioacă nu murise, forța ocultă a personalității sale era încă vie. Bătrânul Oțet (era tatăl secret al lui Buzu făcut cu altă femeie) avusese la tinerețe ( ca și Mancioacă) strășnicia bărbatului adevărat și râvnit. Lui Țubi nu-i plăcea munca la colectiv și banii câștigați la nunți și-i cheltuia la bufetul din centru, cârciuma unde căuta compania lui Begoga, a nepotului Goangăle și a părintelui Mihai, care-l face epitrop. (fonetica ocupației dându-i pe spate și pe colegii de la școala militară ai lui Ionel, cel născut pe câmp).
    Spargerea colectivului îi dă atâta eliberare sufletească și mentală lui Țubi, că-i cere lui Begoga să-și aducă saxofonul, deși nu venise primăvara, și să cânte melodii vesele. Nefiind mâncarea gata, hotărăște să taie măgarul, cu riscul să i se ducă buhul în toate localitățile din jur.
    Când Begoga și-a dus saxofonul la gură, Țubi a ridicat bataciul să lovească toba , să  o facă să sune până în cer, fiindcă de muzică veselă avea nevoie și Mancioacă, iar Țubi prietenul lui știa asta.
    Spargerea colectivului și împărțeala s-a făcut prin jaf, distrugere și vandalizare, iar pământul după cum a avut fiecare.
    În mijlocul acelei nebunii numai Vasile rămăsese lucid, că el știa că pământul se întoarce în posesie fără tinerețea pe care au avut-o la deposedare. Cine avea să-l muncească ?
    Fără să vrea, și-a adus aminte de Mancioacă, care n-a acceptat niciodată să intre în colectiv.
    Între frați nu numai anii pot așterne distanță și mai grav între sufletele lor, ci și poziția socială a fiecăruia și nevestele lor dacă nu se înțeleg. Dacă nevasta lui Vasile era bunătatea întruchipată, a lui Ivan (cea de-a doua, moldoveanca Maricica), deși ființă veselă dar egoistă, îi determină pe cei doi frați să rezolve într-un fel stupid problema fântânii comune (astupă fântâna de pe hotar și își sapă fântâni în curte, fără să se bucure de apă mai multă).
Oamenii din satul lui Ștefan Mitroi aveau universul geografic limitat la zona în care trăiau și numai armata sau boala îi făcea pe oameni să vadă și alte locuri. Mancioacă văzuse o parte din Europa din cauza războiului, Vasile văzuse Dunărea când a fost militar, Oița – trenul când a fost bolnavă.
Fănuță, în calitate de șef de ziar, vede toată lumea împreună cu delegațiile guvernamentale pe care le însoțea. Teama cumplită de avion (pe care și-o reprima cu greu) îl făcea de fiecare dată să-și amintească întâmplări din copilăria sa. Una a fost cea în care o vulpe rătăcită pe ulițele satului său este copleșită numeric de sătenii înarmați cu furci și într-o dispută pe viață și pe moarte este ucisă de furca lui Vasile. Episodul sângeros l-a urmărit toată viața.
De sus, pământul pe care vedea zăpadă, i se părea c-ar trebui arat cu plugul de nevasta lui Petre Botă, care și-a căutat bărbatul mort după ce a fost surprins de viscol.    
Despre pericolul potențial (resimțit la urcarea în avion),despre America și bogățiile ei, despre riscul de a muri pe pământ străin (așa cum s-a întâmplat cu Bița, nevasta lui Lixandru, care a murit la New York) discută cu tatăl său (care și-a dat seama că a ajuns "la urmă de tot" ), cu Ion Milea (căruia i se terminase "pututul") discută despre viața corectă, cu Ciprian (și el poet ca și Fănuță) discută despre moarte. Toate averile nu-i ajutau pe americani fiindcă, murind, părăseau această lume la fel ca toți oamenii (cu sau fără bani) lucru care-l făcea pe "ăla marili" economistul lumii, "m-am născut în pielea goală, ce-i pe mine-i de câștig" , (ducându-l pe Vasile la concluzia că Mancioacă a fost "în orice caz, mai deștept ca americanii").
Faptul că moartea lui Ion Milea, om care trăise exemplar, trecuse neremarcată de nicio agenție de presă și că toată lumea vuia de moartea prințesei Diana ( după părerea mea o Catioara britanică ) și că nici el personal nu scrisese nimic și nu participase la înmormântare, îl întrista peste măsură.
Îl mai înveselea Ciprian, pentru care moartea și dusul la closet puneau egalitate între oameni, indiferent de bogăție și condiția socială.
Enumerarea celor morți, ne duce în lumea hazoasă a satului, în care oamenii se știau după poreclă, iar ipostaza c-ar fi putut fi cârtițe, ciori sau furnici este respinsă de Vasile, care-i spune lui Petre Mocanu : "E bine, mă, să fi om. E al dracului de bine ! ".
Fănuță este anunțat de Carmen de moartea lui Vasile ( acesta își arsese până la condiția de muc viața) , și resimte o "profundă senzație de părăsire", făcându-l să se întrebe (deși știa) : "Dar ce era sufletul ?" , și de ce oamenii refuzau să și-l dezvăluie.
Numai copiii puteau să și-l dezvăluie; asta odată cu prima zăpadă și apoi cu bâlciul de la Alexandria. "Fănuță auzise adesea spunându-se : pe cutare nu-l doare sufletul. Bunică-sa Nicula zicea invers "Mă doare sufletul de tine".  Moartea tatălui l-a făcut să-și simtă sufletul "mai greu ca oricând". Încearcă să găsească o legătură între lacrimile pe care nu și le putea stăpâni și durerea aceea a sufletului. N-a găsit-o, a presupus-o numai.
Iarna, Oița aștepta să fie vizitați de Tănase, care era învoit din sanatoriul în care-și ducea veacu' (el fiind cu mintea numai înserată și nu întunecată). El "venea de peste deal, din satul de dincolo de Crângul ținut".
" – E Tănase, se bucura Oița", care știa că Tănase o să-i ceară un fus și caier (de pe care desprindea cu ușurință firul subțire). După câteva gheme pleca, petrecut cu privirea de Oița, care murmura abia șoptit "Săracu' ".
Ultima dată când l-a văzut pe Tănase, a fost când împreună cu învățătorul Chiriță a mers să-și bată la mașină poeziile.
Imaginația l-a însuflețit, când cu o stăruință pe care nu și-o știa, strângea poeziile bătute la mașină, aducându-și aminte de tatăl său și unchii lui.
De Mancioacă care se plimbase cu avionul utilitar și de Dudică - unchiul preferat.
Ar fi putut să-l facă pe Mancioacă celebru și să-l ia într-o călătorie mai lungă, dar acesta a refuzat și așa a rămas înaintea lui Flocoteza, care zburase cu avionul, dus-întors, la Târgu Mureș.
Discută cu Dudică despre poezii și este nevoit să-i explice că riscul presupus că acestea duc la nebunie nu există. Zgomotul făcut de tastele mașinii de scris, care căpătase dimensiuni uriașe, cu care voia să scrie cuvinte care să facă lumea mai frumoasă ( în care  mama lui care încă trăia, n-ar fi murit niciodată)  l-a făcut să-l sune pe Ciprian, să-i spună că a înțeles despre ce avea să scrie în cartea lui, că până la moarte oamenii sunt veșnici și despre veșnicia oamenilor care trăiseră în satul lui voia să scrie, știind că ele, cuvintele scrise, "aveau destulă forță să se împotrivească uitării ". Uimit, parcă visa că-l vede pe Florea Cernat că "trecea gârla desculț, strigând cât il ținea gura :    
         Doamne, fă-ți cu mine plinul
         Dar lasă pe câmp pelinul
         Căci fără dulceața lui
         Greu i-ar mai fi omului".
Găsise cheia cărții pe care a trudit-o.
Am îndrăznit să-l întreb  cum de-și revine după atâtea pățanii aproape onirice.  M-a privit cu ochi mari și nu m-a repezit (să-mi zică)  "Sistez discuția".


III.CARTEA A TREIA –  EVANGHELIA  DUPA  IOANA

Cartea a treia este o spovedanie, o deversare a sentimentului că, fără mama, un  baiat capătă   un  certificat  nedorit , de orfan. Orfan  al  Universului.
"Când  îți  moare mama, îți mor toate neamurile, inginere", mi-a spus odată un prieten oltean, fiu de preot. Nu l-am înțeles prea bine până  când am citit cartea lui Ștefan Mitroi.
EVANGHELIA DUPA IOANA este o veritabilă introspecție psihologica a sentimentelor omenești. Ca-n orice EVANGHELIE, se pleacă de la un presupus adevăr, de la o dogma sau  de la o îndoială gravă. În cazul de fața dilema  este imposibil de soluționat  cu mintea proprie  și este nevoie de toată revolta neamului, care cere socoteală morții pentru fiecare ființa luată fără încuviințare și fără tratarea durerii devastatoare a celorlalți pe care decesul cuiva drag o  pricinuiește.
    "Auzi, mamă şi n-o să mai mor niciodată? Niciodată." În absența  mamei nimic nu mai este la fel, nici timp, nici anotimp, ca tot ce avea să se întâmple în curtea văduvită de prezența mamei, "se întamplă degeaba".
Toată viața avusese grijă " să nu cadă în prăpastia din sufletul ei" până când Vasile  "a salvat-o (murind)". A fost nevoie de moarte lui Vasile pentru a scoate la vedere dragostea lor, fiindcă până atunci sentimentele lor fuseseră sugrumate (dintr-o neînțeleasă și falsă pudoare).  Abia atunci și-a dat seama și Fănuță, când a intrat în odaie, găsind-o " foarte stânjenită de iubirea lor atât de târzie",  de "dragostea lor care învăța cu prețul acestei despărțiri să trăiasca".      
Dragoste mai mare " între o femeie și un bărbat", nu mai întâlnise niciodată, și trăia mirarea că "dragostea dintre părinții lui ținuse atât de puțin".      
" Numai trei zile", de parcă iubirile devastatoare erau predestinate să dureze doar atât, trei zile. (fie că-s manifestate prin veghea de la capătâiul defunctului, fie că se bucură de intensitate deplină, ca  între Maria și Robert Jordan, eroii lui Hemingway).   
Dacă îți moare mama continui să o vezi prin toate faptele tale, pe care ea cu blândețe le corecta.   
            Negreala de pe buze, lăsată de dude, era ștearsă de mâna ei, care se îngrijea ca atunci când te privește Dumnezeu să te vadă curat.  
Dacă furnicile au Dumnezeul lor, dacă regii mor la fel ca toți oamenii (Fănuță era lămurit de mult, de când tăia firu'-n patru cu Ciprian) atunci însemna că mama sa ,"când sta lungită în biserică" ( și abia atunci i se pupa mâna) a fost regină, singura regină a lui.    
Când observă că plânsul potolit al mamei seamănă cu "cea mai frumoasă scrisoare de dragostea din lume" , destinată tatălui său, i s-a făcut "o mila nesfârșită de mama și de dragostea lor care învăța, cu prețul acestei desparțiri, să trăiască". 
Își rememorează emoții trăite și înțelege că : " Pe măsură ce devin bărbați / băieții simt cum încep să fie / locuiți de tații lor. / Înțeleg asta după  /  greutatea cu care /  îmi împiedic mâna dreapta / să se usuce. /  Aș fi fost ciung  /  acuma dacă /  tata îi dădea mamei  /  în toată viața lor / mai mult de o /  pereche de palme."    
Când mama pustiită de dragostea pentru tata, începe să privească doar înăuntrul ei, unde era bărbatul ei cel de dinaintea morții, Fănuță începe să înțeleagă : "Dragostea este ajunul unei mari absențe. Ea este atunci când îți rămâne viața goală și n-o poți umple cu niciuna dintre celelalte vieți."  
Dar înainte de a conștientiza o asemenea dragoste, Fănuță a trebuit să înțeleagă și să scrie versurile : "Tata a avut doar o pereche de izmene,
       deoarece era un țăran foarte sărac,  
       Mama mea a fost Regină  
       pentru că îi cârpea tatei izmenele."
  Prietenul, puiul de salcâm, rămâne fără părinți, pentru că atunci când revine după primul an de liceu acasă, găsește o odaie nouă pe locul unde fuseseră salcâmii cei bătrâni.
Momentul special era când "butoiul se umple cu povestea tuturor pașilor făcuți de Vasile" , când "călca strugurii în picioare".                                                                                      
Apoi , atunci când a trebuit să sape fântană în curtea lor (" erau acolo Gheoghirlete, mamaia Nicula ,mama și alții") i-a informat că o să meargă în America (să zboare peste ocean).
      Vestea i-a buimăcit pe toți cei care lucrau la fântână și atunci când era în avion grijile acestora îl amuzau ușor, gândindu-se că săpau fântâna pentru a ajunge pe sub pământ , înaintea lui, mai repede la New York ca să-l aștepte cu o cană cu apă din noua fântână.
       Toate spaimele veneau din situația că poți muri și că poți să fi îngropat în pământ străin
( era ca și cum ai fi murit a doua oară).  "Cum e pentru băieți plecatul la război, / așa e pentru fete măritișul în alte sate ./  În caz de moarte / nu li se mai întoarce trupul acasă."
      Asta a simțit și Ghioghirlete, când pentru el măritatul Ioanei era tot un pustiu greu de suportat și că nu avea importanță  că " oricând  ar fi cerut-o vlăjganul după care plecase, tot iarnă ar fi fost pentru el".
       A fost momentul când în cer s-a hotărât ca Fănuță să se nască la zi mare, și cu harul său rar  ( de-a observa și explica lucrurile de dincolo de adevărul observabil)  să scrie cuvinte menite să împiedice uitarea unui sat care se pregătea să moară.
       Vede cum apa în care fusese scăldată Ioana (Oița) este aruncată și înțelege că morții se spală întotdeauna să nu mai fie murdăriți de viață.
       Își amintește de ziua în care a fost împuns de vacă. Atunci a înțeles că dacă mama ar fi fost fotografiată , ar fi fost cea mai frumoasa mama din lume, că atunci i s-ar fi vazut și sufletul.
       Când după călătoria în America vine la Grosu cu elicopterul, își pune imaginația la treabă, întrebându-se cam ce-ar fi putut face Mancioacă cu elicopterul.
        Când a coborât din elicopter a realizat că trăiește momentul  vieții sale, văzându-și consătenii înțepeniți "de uimire" și arătându-i cel mai mare respect.
        La plecare realizează  că nici  măcar  n-a întrebat de tatăl său, pe care nu-l găsise acasă.
         A simțit că " a fost cel mai neputincios om de pe lume atunci" deși neamul lui, prin el, le dăduse cu tifla celor care le pusese celor din neamul Biolaru la îndoială valoarea.
       Când a murit Ioana, curtea s-a umplut de oameni. În odaia în care Fănuță văzuse lumina zilei, îi era așezat sicriul. Gândurile mamei nu mai umpleau odăile casei , fiindcă :
     "Lui Dumnezeu, care este doar un copil, îi place să se joace de-a moartea oamenilor" iar el, Fănuță, își imputa : "Da, eu am împiedicat bunătatea mamei să  fie desăvârșită. Din cauza mea a fost mama om, si nu înger."
         Mai știa că nimănui nu-i place să joace ceva (nici măcar golf) cu Dumnezeu, că regulile jocului sunt numai în favoarea Sa.
      Ar trebui să-l înțelegem pe Moise când îi zice lui Iisus : " Uite, vezi, d-aia nu-mi place mie să joc cu tac-tu" (fiindcă indiferent cât de prost ai fi lovit Dumnezeu mingea, aceasta ar fi ajuns în gaura potrivită) .
       În jocul de-a viața până și curcubeul putea fi fatal.    
Îmbrățișarea mătușii Aritina nu-i mai pria, fiindcă i se părea impietate să meargă la bâlci în ziua înmormântării.  
Dar veșnicia mamei din mintea și sufletul lui a fost mai mare când și-a lăsat "capul în poala ei și caii au rupt-o dintr-odată la goană. Fugeau de mâncau pământul și-n timp ce mâinile mamei mi se plimbau prin păr , ca să-mi arate că le-a trecut supărarea , eu întrebam : 
Și o să mă duci și la zidul morții?   
Și!    
Și-o să-mi cumperi câte salbe de turtă dulce o să vreau eu?   
Da.     
Și o să mă dau și în tiribombă?  
Sigur.   
Era cea mai frumoasă zi din viața mea.   
Era și mamaie  Nicula acolo. 
M-am ridicat în picioare și, arătând spre mama, am strigat spre satul care începea să se trezească:  
Ce credeați voi, proștilor?!     
Ziua de bâlci nu se termină niciodată!   
Și mama părea fericită, chiar dacă chipul ei era posomorât.    
Și caii nechezau.   
Și era un aer de înviere pe câmpuri.     
Și fotograful ne-a făcut semn să oprim.  
Și-n timp ce-l înghesuiam și pe unchiul Florea în poză, ne-a spus :   
Ce sunteți așa de triști? Doar nu veniți de la înmormântare.  
Zâmbiți!"
ZÂMBETUL era salvator (avea valoare eshatologică, de mântuire), era certitudinea că atâta timp cât oamenii mai aveau puterea să zâmbească, Dumnezeu nu o să sfârșească jocul invent de el, VIAȚA.    
ZÂMBIȚI VĂ ROG !