dume3Tată, e 4 aprilie

azi îţi vorbesc despre
o zi de primăvară
când
toţi oamenii se împlinesc
ghioceii sunt mult mai ieftini
decât în anul în care ai plecat
mama şi-a înghiţit ultima lacrimă
spunând că
te-a visat în livada
din spatele casei


dormeai sub prunul
pe care l-ai plantat
la naşterea mea
ai zis că
4 aprilie este ziua care
dă sens existenţei tale şi că
Dumnezeu te-a binecuvântat
nu ştiu cât de sincer
a fost cu tine
pentru că
ţi-a rupt din trunchi

ce să-ţi mai spun...

fotografia  de pe noptiera
din camera de oaspeţi
am înrămat-o în lacrimi şi
va curge mereu înspre suflet
de-asupra fântânii
veghează soarele
are mult prea mult
sânge în priviri
şi pare trist şi flămând
să mai ştii că
în patul tău de două persoane
nu mai doarme nimeni

fără tine nu mai suntem noi

toate lucrurile sunt mici
întâmplător sau nu
Dumnezeu priveşte şi tace
acum eu sunt cel care trudeşte
prin casă
liniştea înspăimântă

din când în când
mă urc în pod şi privesc poarta
printre crăpăturile ţiglei
dar să ştii că
am lăsat-o întredeschisă
pentru ziua în care o să vii
să-mi spui
La mulţi ani!



Traiectorii


în mine mai port câteva urme şi
deseori mă cert cu Dumnezeu
pentru toate răutăţile lumii
nu pentru că ar fi vinovat
duelul acesta se duce
de peste două mii de ani
supremaţia vorbelor schimbă traiectorii
ochiul bolnav al nopţii clipeşte des
pentru nevoia de a fi ceea ce sunt
mă pedepsesc marile întrebări
la care
nici Dumnezeu nu a răspuns

trupul meu reîntors în ceea ce am fost
caută răspunsuri...



Colecţionarul de răni

poate că teama pe care o invoc
nici nu există
nici oamenii întorşi de la muncă
cu haina purtată pe umeri ca un semn
de ultimă suflare a trudei
nu există
decât
o moarte prin care văd înăuntru

nu ştiu dacă e bine sau rău
toate acestea îmi inflamează iubirea
şi tot ce-am avut...
până la urmă aş putea spune că
nu există nicio amintire
cu un copil în pantalon scurt
ci doar un bătrân colecţionar de răni
pe care şi Dumnezeu l-a uitat

nu mai ştiu niciun cuvânt care începe cu mine
ştiu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni
singurătatea cotrobăie prin umbră şi
muşcă
puţin câte puţin
îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept...





Complicele umbrei

când îţi vine timpul
calci pe întuneric ca pe o iarbă
cosită prea devreme
primăvara
o altă realitate respiră din tine
e ca şi cum ai traversa strada
simţind umbrele altui anotimp
nu te clatini dar brusc
îţi aminteşti de tine


în acest răgaz dintre noapte şi zi
eşti doar tu şi
o umbră care
te desparte de lucruri


cineva intră prin efracţie
nu-i nimic
zici
e doar complicele umbrei
pe care o aştept...




Urme de fluturi

dincolo de orice tăcere
e-ntuneric şi niciun cer
umbrele adorm într-un fel anume
ca şi când
nu ar fi existat atingeri

aciuit în primul anotimp
după naştere
îmi desfac singurătăţile în şuviţe lungi

pe palmele mele goale au mai rămas
doar urme de fluturi




Nu toţi oamenii locuiesc în Dumnezeu
Doamne!

toate degetele lumii arată înspre tine
de parcă ai fi singurul vinovat
pentru neputinţa noastră şi
a lucrurilor din jur
până şi povestea cu "a fost o dată"
îmbracă minciuna
adevărul e camuflat în cuvânt

însă nimeni nu ştie
cum arată lumina fără tine


E târziu şi e toamnă, ana