LOC 1În anii cincizeci, ca o reminiscență a grupelor sanitare de prim ajutor acordat răniților bombardamentelor celui de-al doilea război mondial, funcționa , încă după modelul sovietic, DRUJINA.
Existau echipe de femei voluntare, casnice sau angajate, care se întâlneau în zilele stabilite, după un program elaborat de centrele raionale de partid.
Echipele erau conduse de o șefă de Drujină, care trebuia să  aibă vagi cunoștințe medicale, pe care să le însușească după un manual rusesc, tradus cu stângăcie în limba română. Cuvintele, puține, erau exemplificate de o ilustrație cât se poate de sugestivă, în care capetele sparte și membrele fracturate făceau deliciul cititorului.
Mai exista o secțiune ce se referea la apărarea împotriva atacurilor chimice și nucleare, doar cu o mască de cauciuc.
Mama, fiind studentă la medicină, srălucea ca o nestemată, printre gospodinele venite de la țară cu familia, pentru desăvârșirea industrializării socialiste a capitalei.


Cum era de așteptat, în urma unei ședințe a organizației de partid raionale, mama fu aleasă șefă de Drujină, având ca sprijin dispensarul de cartier.
Imediat s-a stabilit un program de școlarizare a femeilor sanitare, care, aveau să vegheze ca un felinar în colțul străzii, protecția și sănătatea noastră, în cazul unui atac armat, venit cu sălbăticie, de oriunde ar fi vrut el, împotriva vajnicului popor muncitor!
După câteva ședințe de teorie, în care femeile erau responsabilizate și îndoctrinate, urmau ședințele practice despre tehnica imobilizării fracturilor, pansarea rănilor..etc.
Din echipa mamei făceau parte vecine de stradă și cartier și eu pe post de rănit. Fusesem ales datorită dimensiunilor mele reduse și deci ușor manevrabil, salvatoarele putând să-și conserve suficientă energie pentru mânuirea oalelor, chelfănirea copiilor și sudălmirea soților chercheliți înainte de îndeplinirea sarcinilor conjugale.


Întrunirile se țineau seara după servici, unele protagoniste fiind încadrate în câmpul pitoresc al muncii înnobilatoare.
Deși războiul se terminase de câțiva ani, iar tributara conceptului – Arbeit macht frei – Germania nazistă, fusese înfrântă, filozofia ei despre muncă fusese preluată cu succes de noua orânduire comunistă, lozinci asemănătore pavoazau pitorescul la tot pasul.
Așa încât cine mergea dimineața la servici, putea veni și la voluntariat seara și la muncă patriotică duminica, pentru ridicarea societății pe culmile cele mai înalte ale devenirii comuniste!
Ședințele de Drujină se țineau pe un fost teren de fotbal de divizia C, situat la marginea străzii unde locuiam.
Urma să joc rolul unui rănit de explozia bombardamentelor, cu fracturi și răni multiple.
Toate bune și frumoase, mai ales că-mi fusese promisă o ciocolată cu rom, pentru un comportament cât mai convingător, ca rănit în luptă.
După o scurtă informare teoretică, femeile se arătară nerăbdătoare să pună în aplicare manualul rănitului.
Mă așezară pe o targă, întins cât eram de scurt la cei șase ani ai mei, îmi puseră o bască sub cap, pentru comfortul rănitului, că doar eram fiul șefei și dădea bine puțin exces de zel în descriptivitatea relației, mai ales că mama mă declinase din fiu în recuzită, ca exemplu al devotamentului față de ideal.
Costumele lor din doc kaki, încinse peste veston cu o curea lată de bumbac, a căror paftale mă trimiteau cu gândul la uniformele militare de paradă, aveau totuși o relevanță sanitară, datorită băștilor de aceeași culoare, care marcau o cruce roșie pe o bulină albă plasată deasupra funților lor voluntare.
După un fluier scurt, se dădură câteva comenzi și drujinistele executară două ture în pas alergător, în jurul meu, apoi se repeziră cu hotărâre să-mi imobilizeze mâinile și picioarele cu câteva role de tifon, apoi mă legară strâns cu două curele textile de targă, pentru siguranță deplină. După ce mă ridicară cu delicatețea unei catapulte, înconjurară stadionul, cu mine pe targă, într-un fel de trap săltat, bălăngănindu-mi capul, rămas mobil dintr-o neglijență firească, până mă cuprinse


amețeala specifică unui rănit ce a pierdut mult sânge, așa cum pierdusem și eu orice speranță că se va sfârși curând toată mascarada.
După manevrele de prim ajutor, rănitul fu lăsat în voia sorții, la marginea maidanului, sanitarele luând parte la o nouă repriză de teorie.
Cum stătem întins pe targă, legat fedeleș, nu puteam decât să admir răbdător, dansul monoton al crengilor de nuc de deasupra capului meu amețit, trasănd linii întunecate în calea soarelui, care încă mai arunca sulițe fierbinți asupra pământului obosit de truda zilei.
Din desișul tufișului din apropiere, își făcură apariția, curioși nevoie mare, trei dulăi maidanezi, dornici de șagă, care mirați de violarea propriului habitat, mă înconjurară mirosindu-mi rănile imaginare, ca și când ar fi adulmecat menirea mea.
Un fior îmi străpunse inima, și așa micșorată de frica însingurării.
Se pare că așa legat fedeleș,nemișcat, le-am suscitat un interes neașteptat, pentru că începură să se mârâie între ei, cu un aer îngrijorător de posesiv.
Am început să strig după ajutor, gâtuit de emoție, dar drujinistele, dedicate cu conștințiozitate teoriei, nu mă auzeau, salvarea venindu-mi, culmea, de la lătratul câinilor, speriați de strigătele mele disperate, atrăgându-le într-un târziu atenția sanitarelor. Gonițiți de alerta femeilor, câinii părăsiră locul faptei, nu înainte de a-și lăsa însemnele pe atelele infirmității mele.
Prima lecție de drujină le demonstrase cursantelor necesitatea însușirii tehnicilor de prim ajutor în lupta cu atacatorii, iar mie că rolul de rănit nu mi se potrivea deloc, mărturie fiindu-mi stigmatul pantalonilor uzi!
Ciocolata cu rom a venit la pachet cu o pereche de pantaloni uscați. Eram din nou copil!