LOC 1Aveam deja zece ani și lecțiile de vioară îmi oțeliseră patimile. Mergeam de două ori pe săptămână la cursurile de vioară, iar duminica aveam repetiție la orchestră. Asta n-ar fi fost mare lucru, dacă n-ar fi trebuit să studiez în fiecare zi două ore acasă, după terminarea lecțiilor de școală, apoi puteam  însfârșit să ies la joacă în curtea blocului, unde nu mai erau decât câinii vagabonzi, și ei plictisiți și osteniți.
Impresionat de stoicismul meu, tata considera că trebuie să aducă un pic de mângâiere în viața mea, să-mi ofere relaxare, contribuind prin activitatea sportivă la dezvoltarea mea fizică.
Singurul sport care mi se potrivea era, după tata, echitația; pentru că îmbina efortul fizic cu dragostea pentru cai.
Sigur că-mi plăceau caii! Îi vedeam la televizor în westernuri, într-o legătură indisolubilă cu omul, dându-și viața în lupta dusă de stăpân cu mârșăvia atotcuprinzătoare. Vărsasem câteva lacrimi citind El Zorab, impresionat de profunzimea sentimentului uman pentru cal. Mai toate pildele istorice aveau în centru omul călare: „Dau un regat pentru un cal” spunea într-un moment de impas Richard al III lea căzut în câmpia Bosworth, supralicitând prețul izbândei sale.


Eu neavând de apărat vreun regat, nu prea aveam nevoie nici de cal, așa că ideea tatei mi se părea un pic depășită, dar era dorința lui să fiu călăreț destoinic, cum fusese el în concursurile la care participase în tinerețe.
Mai exista în vremea aceea baza de echitație a armatei condusă de colonelul Marcoci, un fost elev al tatei. Din considerație pentru tata mă primi în grupa de inițiere, formată din copii care doreau să devină sportivi de performanță în cadrul Clubului Sportiv al Armatei. Intenția era un pic exagerată față de posibilitățile mele fizice, și de ce să nu recunosc, față de idealurile mele, ne ecvestre.
Manejul arăta ca o arenă de circ, acoperită cu un strat gros de rumeguș, în care alerga ținută în coardă Oboiana, iapa de antrenament a începătorilor. Cal de competiție odinioară, în urma unui accident fusese pensionată.


A venit ziua în care trebuia să încep antrenamentele de călărie. În prima lecție am făcut cunoștință cu calul, dându-i câteva cubulețe de zahăr conform procedurii de împrietenire dintre cal și călăreț. Numai că viitoarea mea prietenă avea o privire plictisită care vroia să-mi transmită ceva de genul: – Hai încalecă-mă și tu și pleacă.
Nu știu de ce, dar nu simțeam nicio atracție față de animal, mi se părea imensă și periculoasă.
Înălțimea scării era de neatins pentru mine, așa că doi soldați s-au chinuit să mă urce pe cal. Odată ajuns în șa mi se părea că sunt pe acoperișul lumii și revenirea pedestră nu poate fi decât printr-o cădere dezastroasă. O fluierătură scurtă anunță începutul calvarului: iapa o luă bătrânește la trap aruncându-mă în șa într-un ritm condescendent fundului meu. Nu exista niciun mâner de susținere așa că inima începu să-mi bată într-un ritm mult mai mare decât al calului. După cinci ture de trap, două fluierături scurte anunțară adevăratul coșmar al inițierii mele, galopul!
Cum viteza se mărise, forța centrifugă avea tendința să mă arunce din șa în orice moment. Instinctiv am prins coama calului strîngând-o cu disperare. Oboiana reacționă ostil la durerea provocată de mine, și printr-o mișcare bruscă mă aruncă din șa în rumegușul primitor al manejului. Impactul imi dădu senzația de plutire în jurul unei întregi herghelii de Oboiene pornite să mă ia între copite. Vocea antrenorului mă dezmetici.
-Voinicule ești bine? Nu-i nimic.., așa e prima oară!
Am vrut să-i răspund, dar gura mi-era plină cu rumeguș amestecat cu bălegar.
Era prima oară dar se prefigura să fie și ultima pentru mine! Pe margine colegii de echipă se distrau copios de stângăcia mea, întâmplarea făcând-o să râdă și pe Oboiana  care, printr-un rânjet sarcastic îmi transmitea un mesaj cât se poate de clar: încearcă altceva!
Eram un cowboy cu mândria terfelită, tăvălit prin colbul deziluziei și invinețit de fricile mele. Nimic nu durea mai mult decât orgoliul meu rănit. Simțeam că nu voi mai putea da ochii cu antrenorul, care probabil ar fi fost îngăduitor, dar mai ales cu colegii ce s-ar fi bucurat distrându-se pe seama mea.
Am schimbat-o pe Oboiana cu Pegasul cu roți de cauciuc, mult mai docil și dispus să-mi execute comenzile fără împotrivire. Mi se părea că pedalele bicicletei erau cel mai sigur contact cu pământul, un fel de prelungire a picioarelor mele, iar ghidonul cel mai bun sprijin al conceptului meu despre viteză. Pluteam peste asfaltul cenușiu simțindu-mă, cu fiecare metru parcurs, mai departe de calvarul echitației și mai aproape de visele mele motociclistice!