d)Se subînțelege că nucleul acestei grozăvii îl constituie modul său de derulare sau înfăptuire, tartorul întregului proces (din 6 decembrie 1949, data începerii, și până în august 1952, data încetării) fiind Eugen Țurcanu, cel care – afirmă autorul cu toată convingerea – „reprezenta, desigur, un caz specific de patologie mintală” și care numai într-un regim inuman își putea pune sadismul în slujba unei pretinse justiții, așa încât patologia individuală „să fie transformată în patologie colectivă, de partid și de stat”.
    Pentru că cine naiba poate să înghită varianta oficială cu „Un grup de studenți arestați, agenți ai imperialismului american, mistici, habotnici și retrograzi s-au apucat să schingiuiască pe ceilalți colegi ai lor, pentru ca să compromită conducerea închisorilor și, prin ea, partidul” (varianta, relatată de Dumitru Bacu în cartea sa, i-a fost comunicată în iarna anului 1956, deci cu puțin timp înainte de punerea sa în libertate, de un director general din Ministerul de Interne, la care acesta – nefiind vorba de o anchetă, ci doar de o discuție – își permite să replice: „Închisorile au un sistem de pază interioară foarte strict.

Cum a fost posibil să se petreacă ororile de care pomeniți, fără ca Ministerul să intervină imediat?”), când este știut că Țurcanu avea încă de la închisoarea din Suceava „vreo zece studenți cu totul devotați lui și gata să treacă la acțiune” (Ierunca), grup care – „întărit” cu recrutările făcute la închisoarea de tranzit Jilava – i-a permis să înjghebeze O.D.C.C. (Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste), că acesta dispare de la Jilava mai multe zile, pretinzând că a fost la o anchetă suplimentară (de fapt, precizează autorul, fusese dus la Ministerul de Interne pentru întrevederi directe cu Nikolski”), că la sfârșitul anului 1950 din nou lipsește de la Pitești o săptămână („e dus la București să discute cu Nikolski modalitățile operației”) și că întreaga conducere a închisorii piteștene (în primul rând directorul Alexandru Dumitrescu și locotenentul politic Ion Marina) „primise ordine stricte de la București”, iar gardienii erau instruiți cu atâta severitate, încât – împreună cu deținuții – aveau obligația să i se adreseze cu „domnule Țurcanu” și „dumneavoastră” și să-i execute de îndată ordinul de a-i aduce pe „banditul cutare”.
    De altminteri, Țurcanu nu numai că avea evidența întregii închisori (cunoștea cele mai refractare „elemente”), dar, dispunând de puteri discreționare, reușise să-și alcătuiască mici echipe de reeducare, ce acționau în diferite celule, iar el mergea în inspecție, schingiuia (inclusiv pe reeducatorii insuficient de zeloși) și ucidea cu mâna lui (bunăoară așa ca pe Alexandru Bogdanovici, legionarul „pe care-l considera vinovat de arestarea sa și pe care s-a răzbunat însutit”).
    Nota 3: Cruzimea lui Țurcanu se explică aproximativ prin hâda împerechere dintre luciferica sa inteligență („un alt marchiz de Sade, cu o experiență infinit mai bogată, cum nu-i putea oferi decât un regim totalitar”, este de părere V. Ierunca) și dorința de afirmare prin toate mijloacele. Foarte bun student la Drept, E. Țurcanu caută, în faza de început, să-și astâmpere setea de putere cu ajutorul Legiunii, motiv pentru care se înscrie și activează în Frățiile de Cruce ale tineretului legionar în perioada 1940-1941. Însă, „neavând nicio vocație de a înfrunta persecuțiile” (Ierunca), el rupe orice legătură cu legionarii intrați în legalitate, pentru ca imediat după 23 august 1944 – să fie printre primii care se înscrie în partidul bolșevic, unde desfășoară o atare activitate de agitator și informator la Securitate (se pare că din pricina denunțurilor sale, studenții Titus Mocanu și Aurel Pintilie au fost obligați să părăsească Universitatea!), încât în anul 1948 devine membru în biroul de partid al județului Iași.
    Dar strălucita carieră politică a lui Țurcanu (urma să fie trimis la Berna) se curmă brusc din pricina legionarilor, mai exact din indirecta vină a lui Bogdanovici, cel pe care ipochimenul  îl cunoscuse în Frățiile de Cruce, care își continuă activitatea politică și în ilegalitate (pesemne din acest motiv nu-și luase nici măcar bacalaureatul) și care în anul 1945, în calitate de șef al Centrului studențesc Iași, își amintește de fostul „frate” de cruce. Așa că-i dă lui Țurcanu o întâlnire. Acesta se duce, îi spune lui Bogdanovici că a devenit comunist, că nu mai vrea să știe de trecut și că nu-i toarnă la Securitate cu condiția ca legionarii să nu-l mai pomenească niciodată. Convenția este acceptată de Bogdanovici și apropiații lui, care știau de Țurcanu și trecutul său legionar.
    Toate merg bine până pe 15 mai 1948, dată la care sunt arestați toți legionarii din centrele studențești București, Cluj, Iași și Timișoara, și când un student din Centrul Iași, nemairezistând la tortură, mărturisește securiștilor că, la o întâlnire cu Bogdanovici prin anii 1945-1946, ar fi luat parte și Eugen Țurcanu. Suficient, punctează autorul, „ca acesta să fie arestat și închis la Suceava, pentru a fi implicat în procesul lotului Bogdanovici”. Însă Țurcanu nu era omul (mai exact neomul) care să uite și să ierte, așa că „Bogdanovici va muri, chinuit de el, în timpul reeducării de la Pitești” (V. Ierunca).
    Fiind atotputernic în temnița piteșteană, Țurcanu urmează directivele trasate de călăii bucureșteni și organizează/parcurge cu dementă dăruire cele patru faze ale reeducării: în prima fază, denumită demascarea externă, „deținutul trebuia să-și arate lealitatea față de partid și O.D.C.C., spunând tot ce ascunsese la anchetele de la Securitate, denunțând toate legăturile pe care le păstra în afara închisorii, ca și complicitățile de care beneficiase” (din aceste declarații, mai întâi verbale și abia pe urmă – după verificarea lor, deseori chiar de către Țurcanu – trecute pe hârtie, semnate de declarant și trimise anchetatorilor, Ministerul de „a aflat mai multe decât în toate anchetele de pân atunci de la Securitate”); demascarea internă (a doua fază) era de mare ajutor pentru securiști, întrucât studentul torturat cu sălbăticie îi demasca pe toți aceia care fuseseră pentru el un sprijin în interiorul închisorii, fie că erau deținuți ce-l încurajaseră sau îl puseseră în gardă, fie că făceau parte din administrația închisorii (un anchetator mai binevoitor, un gardian mai puțin câinos); a treia fază se numea demascarea morală publică, în cursul căreia „deținutul e nevoit să calce în picioare tot ce are mai sfânt și, în primul rând, familia, pe Dumnezeu – dacă e credincios, soția sau iubita, prietenii, pe el însuși”, toți torturații trebuind să se acopere public cu noroi (de pildă, mama respectivului este o prostituată, tatăl lui un escroc și un bandit, iar el însuși un mare pervers), „până ce din trecut n-a dispărut ultima fărâmă de care s-ar putea agăța apoi spre a-și reconstitui personalitatea” (V. Ierunca); în fine, cea de-a patra fază începea de-abia atunci când Țurcanu era convins de definitiva dărâmare moral-spirituală a deținutului, stare în care era considerat demn (sic!) să intre în O.D.C.C., iar ea (faza) consta în punerea reeducatului, fără cea mai mică șansă de revenire la condiția anterioară, „să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, schingiuindu-l cu mâinile lui. Pe scurt, cu adevărat faza transformării victimelor în călăi!
    Vasăzică, dacă primele două faze aduceau servicii directe și concrete Securității, „îngăduindu-i să opereze o serie de arestări în afara închisorii și să elimine din administrația închisorii elementele mai blânde”, celelalte două faze ale experimentului, scornit de patologia mintală, au drept scop distrugerea personalității deținutului, prin pervers-metodica lui anihilare morală.
    Tabloul bestialității din temnița piteșteană ar fi incomplet fără următoarele tușe/precizări: că pentru locotenentul politic I. Marina „ședințele de tortură constituiau o adevărată hrană sufletească”, el – ne informează autorul – stând cu orele la vizetă pentru a se delecta „mai ales la ședințele de blasfemie anti-creștină”, și că torturile securiștilor (bătaia la tălpi, supliciul la rotativă etc.) erau floare la ureche în comparație cu pedepsele imaginate deȚurcanu (una foarte frecventă era „intrarea și ieșirea din șerpărie/broscărie în zece secunde”), asta mai ales pentru faptul că torționarii stăteau împreună cu victimele, așa că procesul înceta doar atunci când Țurcanu era convins de deplina sinceritatea a reeducatului. Altminteri (cazul înzestratului Huică, student la Facultatea de filosofie din București) deținutul era pus să o ia de la capăt și să parcurgă toate fazele depersonalizării.
    Da, căci numai în acest mod se poate înțelege de ce o personalitate de talia lui Costache Oprișan (șeful Frățiilor de Cruce pe țară, foarte apreciat de D.D. Roșca și Lucian Blaga și apoi studentul lui M. Heidegger), după ce trecuse de mai multe ori prin toate fazele reeducării („de fiecare dată Țurcanu declarându-l nesincer”) și se îmbolnăvise grav de oftică, „a fost scos din sala bolnavilor și dus într-o celulă de temniță grea, unde a fost pus să bată cu mâna lui pe un frate de cruce care-l adora și-l considera ca pe un fel de zeu” (Ierunca). Sau cazul lui Cornel Pop, care – după ce a rezistat mult torturilor – în cele din urmă a devenit un foarte temut torționar și a fost executat, respectiv cazul lui Paul Caravia, student la Facultatea de filosofie din București și apoi notoriu reeducator la Gherla, cel care – ne spune autorul – „nu și-a mai putut reveni nici după ce totul s-a terminat și a continuat și în afara închisorii meseria de informator”.
    Iată de ce Virgil Ierunca a fost perfect îndreptățit să afirme că „(...) cei care au inițiat experiența, autoritățile comuniste și primii executanți, poartă răspunderea pentru toți ceilalți” (subl. mea, G.P.), ba chiar să aibă o necesară atitudine revanșardă: „De fapt, adevăratul proces al reeducării de la Pitești n-a avut încă loc și nu va avea atâta vreme cât nu va putea fi implicată răspunderea partidului comunist român, cât nu va fi chemat la bară adevăratul vinovat: regimul comunist din România”.
    Nota 4: Este adevărat că, pe vremea când era președintele României, Traian Băsescu a condamnat de la tribuna Parlamentului regimul comunist de pe aceste meleaguri. Dar, fiind el însuși un beneficiar al fostului regim și – mult mai grav de-atât – un detestabil slugoi al acestuia (la acea vreme încă nu se știa că turnase sub numele de Petrov!), firește că găselnița s-a dovedit caraghioasă și formală, dovadă că i s-a râs în nas chiar în timpul „procesului” și că statul paralel de tip securisto-bolșevic a fost și continuă să fie atotputernic...
    e)Secretul reeducării putea să fie păstrat în totalitate într-o temniță izolată ca cea de la Pitești, putea – din pricina fabricii – să fie în parte păstrat la Gherla (aici, după sosirea celor 30-40 de reeducați în frunte cu Popa Țanu, se semnalează două „inovații”: sunt reeducați toți deținuții, inclusiv vârstnicii, și tortura nu mai urmărește un scop practic, ci este făcută dintr-o sadică plăcere), însă nu mai putea să fie păstrat într-un loc deschis ca Peninsula, astfel că – după uciderea celebrului doctor Simionescu de către torționarul Bogdănescu – Ministerul de Interne, pentru a scăpa de răspundere, se vede nevoit să caute țapi ispășitori la nivelul executanților de rând. Autoritățile sperau că, în urma unui proces răsunător, vor izbuti să acrediteze teza oficială a „fenomenului Pitești” de tip legionar – cu reeducatori proveniți din rândul agenților lui Horia Sima.
    Marea anomalie, cale de-o poștă bătătoare la ochi, era aceea că în acest chip, adică mergând pe versiunea oficială, legionarii s-ar fi omorât între ei într-o închisoare „rezervată” studenților de la toate facultățile, de toate orientările politice (e drept, cei mai mulți făceau parte din Legiune) și care nu-și trecuseră încă examenul de licență.
    Iată motivul pentru care Țurcanu și ciracii lui (Popa Țanu, Mărtinaș, Livinski, Morărescu etc.) sunt chemați de urgență la București, cam în aceeași perioadă în care cade „grupul antipartinic” Ana Pauker-Teohari Georgescu-Vasile Luca. Iar ei merg cu convingerea că partidul le apreciază în sfârșit loialitatea și că vor deveni ofițeri superiori în Securitate: Țurcanu deja se vedea colonel, Popa Țanu țintea gradul de locotenent-colonel, Livinski pe acela de maior etc.
    La București li se cere (cică de formă, „pentru cazul când lucrurile s-ar afla cândva”) să declare „c-au săvârșit totul fără știrea autorităților de partid și de stat și chiar fără știrea autorităților din închisoare”. Cum ei miros capcana și refuză cu îndârjire, autoritățile nu suflă niciun cuvânt despre făcătură, ci pregătesc lotul țapilor ispășitori pentru procesul care va începe în...octombrie 1954 (de la sine înțeles, președinte nu putea să fie decât sinistrul judecător Alexandru Petrescu) și în care toți cei desemnați (!) de partid după criteriul legăturilor cu mișcarea legionară, oricât ar fi fost acestea de scurte și vagi (cazului lui Eugen Țurcanu), sunt condamnați la moarte!
    Printr-un noroc orb, scapă de execuție Popa Țanu (torționar cu vocație) și Voinea (torționar de rând), ei urmând să fie anchetați și judecați în noul lot sosit din închisori. Numai că între timp moare Stalin, pedepsele cu moartea sunt comutate în muncă silnică pe viață, iar în 1964 se dă amnistia generală.
    Mă rog, acest lucru este mai mult nedrept decât grav, deoarece o bestie ca Popa Țanu trebuia să fie executată împreună cu Țurcanu și celelalte scule care au înfăptuit reeducarea. Însă foarte grav, în primul rând pentru independența și corectitudinea actului juridic, este sfidătoarea manieră în care a procedat partidul bolșevic: vrând cu orice preț să-și acrediteze aberanta versiune cu reeducarea ordonată de Horia Sima și efectuată de agenții lui (firește, aceștia au profitat de lipsa de vigilență a unor organe din administrația închisorii piteștene), din proces – ne înștiințează V. Ierunca – vor fi excluși „toți acuzații a căror apartenență politică ar fi distrus plauzibilitatea tezei oficiale”, fapt pentru care nu sunt implicați unii dintre cei mai notorii torționari, precum Titus Leonida (țărănist), Bogdănescu (regalist și asasinul doctorului Simionescu), Ludovic Rek (comunist), Enăchescu (liberal tătărescian), Cori Gherman (socialist), Fuchs și Steiner (sioniști) etc.
    Voi încheia această amplă expunere cu formidabilele cuvinte ale Nadejdei Mandelstam din motto-ul acestei cărți („Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor. Trecutul nu poate să fie falsificat”), dar mai ales cu două memorabile spuse ale autorului:
    1)„«Fenomenul Pitești» ni se pare a depăși în oroare, din fericire nu și în durată, reeducarea de tip chinez”;
    2)„Nimănui nu-i este îngăduit să uite că între 1949 și 1952 s-a desfășurat în România «experiența» pe care am încercat s-o descriem, și că dintr-un arhipelag al ororii, una din cele mai odioase insule s-a numit Pitești”.

„Fenomenul Pitești”, tulburătoarea cartea a lui Virgil Ierunca despre atrocitățile din temnițele bolșevice (Partea I)