o scrisoare pentru tata

tată,
nu fi supărat pe-al meu plic că-i netimbrat
de-așteptai în miez de pâine aste’ rânduri pentru mâine
(nu știu de găseam curaj în primul sărut de paj)
și, chiar dacă nu-ți surâde, al tău fiu e astăzi gâde
care-ți spune franc în față ce doar acul coase în ață
ce-a simțit și ce-a gândit de când fost-a osândit
printr-o filă evadată dintr-o clipă neblindată
când doar eul meu sihastru cerșea zâmbetu-ți de astru,

dar nu l-ai ascuns vreodată prin vreo glumă sacadată
și nu l-ai zvârlit furtunii când făceai cu mâna lunii
și nu l-ai schițat nicicând - ceru-n două despicând -
pentru a te lupta cu norii… de ți-ar fi răpit feciorii!

tată,
să nu uiți că mama… te-a iubit – plânge năframa -
dar făcut-ai din ea zdreanță și-ai rupt-o ca pe cotreanță
ca să-ți lustruiești pantofii (cum nu-și lustruiau nici grofii!)
iar când lacrimi de virtute îndrăzneau să ți-i sărute
luciul lor se înroșea și iertare îi cerșea
și se împrăștia în pustiu - precum el, argintul viu -
și se-aduna ca furnica – asta mi-a șoptit arnica -
în mușuroi de credință… oh, ce sfântă reședință!
și se topea ca nisipul ce măsoară întruna timpul
și din care curge sticla de-o vestește rândunica,
ce atârnă greu ca plumbul când așează în cercuri rumbul
care știe să zâmbească spre cristal ce-o să-l sfințească!

tată,
îți mai aduci aminte cum blestemai zei și sfinte
fiindcă te-ai luptat c-un corb și-ai rămas de-atuncea orb?
noi am plâns o viață întreagă acea zi care dezleagă
adevărul de minciună, otrava de mătrăgună,
minciuna de adevăr, legământul de chivăr…
sângele ce se preface în apa de prin băltoace
a încetat prin noi să curgă de când te-ai pornit pe fugă
înspre noi sau vechi imperii… ai vrut doar ca să ne sperii?
ori ți-a fost și ție frică să te-aprinzi, lumânărică,
de-a mai crede în secundă când vezi ființă muribundă
cum se luptă cu dragonii printre frunze de begonii
pentru lacrimi de lumină… adevăr grăiesc, hermină?

tată,
spune-mi c-ai fugit când strigoii au mugit
și ți-au proorocit în somn că-și vor prețul, cap de om,
iar tu i-ai ademenit - ți-ai dat trup încremenit
vârcolacilor din ploi ca să ne salvezi pe noi,
dar să nu-mi spui vreo minciună cum că tu, în văgăună,
te-ai ascuns de frig și foame să nu-L vezi pe Doamne-Doamne!
sau ți-ai pus prin gând să pleci în scorburi cu lilieci
unde-i noapte nesfârșită și greșeală săvârșită,
unde plânge cucuveaua c-ai uitat să tragi perdeaua
și-ai lăsat să intre în casă ochi străin de chiparoasă?
dacă lacrimile-ți seci i-au răstignit pe azteci,
cum de n-ai știut lua sama c-a ta lacrimă e mama?

tată,
eu nu am uitat când fete de măritat
își plângeau în taină soarta, n-ai deschis vreodată poarta,
n-ai dat voie la ispite să ne fie ciripite,
te înverșunai pre stele când zideau în nori castele
și îți zâmbeau un’ câte una, tu le arătai laguna
și le blestemai pe rând iar eu… le vedeam căzând!
n-aveai ochi să vezi cum zboară stele în cântec de vioară
dar aveai urechi s-audă râsul meu de harfă nudă
și râzând cu mine-odată, hop, o vrajă demodată
ne-a înhățat pe amândoi și ne-a făcut lebădoi;
luna vrut-a să ne înghită dintre nuferi și răchită
dar tu, tată, ai fost mai hoț și i-ai dat lacul de soț!

tată,
văd și-acum mejdina ce ne-mprejmuia grădina
unde-a sădit mama nove iar tu le udai cu slove,
eu furam noapte de noapte numai novele răscoapte
și zburam înspre zenit - chiar de m-ai fi dojenit-
ca să văd unde s-ascunde flacăra ce nu pătrunde
până în inima-ți pustie… n-am aflat de-i moartă, vie!
te întreb sfios, măi, tată: tu aflat-ai vreodată?
ai știut cum ard în tine sentimente cabotine
sau simțit-ai fumegând vis răpit dintr-al tău gând
ce-și căta odihna în rouă și în nopți cu lună nouă?
toate novele din cer suflă în corn de rinocer
ca să-ți dea a lor lumină dar tu nu le-auzi, verbină!

tată,
aș vrea să știi că eu n-am crezut în Dumnezeu,
ci în barză – cum mi-ai spus – când eu, mic și nesupus,
te întrebam, ca într-o doară, ce-i aceea barză chioară
și într-o zi din luna mai tu rugat-ai hoți de cai
să se înalțe pân’ la nori, să spună că-s pețitori,
să mă înalțe și pe mine printre roze și fucsine
ca să aflu prin viu grai ce-i acela hoț de cai
când, deodată, m-au furat și în cioc m-au spânzurat
două berze și-un bărzoi… “Dați-mi puiul înapoi!”
le strigai dintre răzoare când vedeai cum vor să zboare
printre patimi incolore, să m-ascundă în aurore
unde doarme curcubeul când nu-l vede scarabeul!

tată,
eu am fost răpită dar de frunza de răchită
care-a stat noaptea la pândă și-a știut c-or să mă vândă
berzele ce m-au furat când tu, tată, îngândurat
te-ai pierdut în ochii mamei sărutând doar luciul ramei,
rama care-a mai rămas după ce totul ne-a ars…
țineai rama sfântă în brață și sperai spre dimineață
zori de zi să te înconjure, să te bată, să te înjure
dar să-ți dea ce-au furat ei - ochii mamei – porumbei
ce sosesc din când în când în tăcerea-ne și în gând
și ne iau pe toți de mână, ne sărută la fântână
unde apare înflăcărată mama când e supărată…
„Poate și-a pierdut mărgeaua!” îmi răspunde cucuveaua...

tată,
nu ți-am povestit dar… am fost îndrăgostit
și-am crezut că e iubire fiorul ce-mi da de știre
că nimic nu se compară cu sărutul de chitară
dar tu, tată, n-ai văzut c-am murit neprevăzut
și înviat-am din cenușă când doar vântul bătea-n ușă;
îl rugam seară de seară să m-ascundă în a sa gheară,
să mă facă bob de rouă care începe ca să plouă
peste dor, peste dureri, peste tot și nicăieri,
peste vise și speranțe, peste patimi, ignoranțe,
iar din ploaia ce-am plouat te-am văzut c-ai evadat…
când iubeam și eu o fată, din cer mama mi-a fost tată!
de ce, tată, nu mi-ai spus că de ploi ai fost răpus?

tată,
noi, copiii tăi, te-am pierdut prin vâlvătăi
când ardea șoapta nestinsă, lumânarea neaprinsă
și când aripi de nisip l-au trădat pe Oedip,
dar și tu ai fost un orb când aveai aripi de corb
și încercai să înveți să zbori nu spre cer, ci prin stobori…
de ce, tată, ai sărit gardul precum sare leopardul
și-ai sperat că neputința îți va ușura sentința?
de ce n-ai venit la mama ca să îți plătească vama
să poți trece în lumi de cântec fără vrăji, lacăt, descântec?
mama, pe pământ și în cer, a rugat un grănicer
să taie sârma ghimpată, s-o arunce într-o lopată
și s-o îngroape într-a ta palmă cu iertare, nu sudalmă!

tată,
azi, de ziua ta, s-au pornit fulgii de stea
să te ningă cu lumină și cu ace de albină
ca să simți totu` într-o clipă, fluture făr` de-o aripă!
simți tu azi cum se perindă amintiri dinspre o grindă
ce ți-a spus de mii de ori ” - Cu mine, nu te însori!
ai nevastă și copii, ia-ți gândul de-a mă iubi,
și ia-ți lațul înapoi că, de nu, eu te jupoi!”?
pentru ce, al nostru tată, ai văzut lumea pictată
cu nevoi și deznădejde și între ele nici o mejde?
pe-ai tăi ochi de vultur trist, inimă de ametist,
i-ai trimis la vânătoare de sclipiri de târâtoare
iar, sclipirea-ți din armură, ai văzut cine ți-o fură?

toate novele din cer te pândeau dintr-un ungher
însă tu nu ai luat sama care novă era… mama!

Epilog:
Un parfum de chiparoasă stă pe-o piatră colțuroasă
și admiră un inel dintr-un fir de degețel,
și se întreabă într-a sa sine: Doamne, o fi rău sau bine
să rog fluturi de lumină către ei să vină,
să mi-i învăluie în fuioare cu sonate din vioare
și să rog un pui de zmeu să le ducă ochiul meu
să-i vegheze el întruna, nu-i vrăjească mătrăguna?
-    Dar ce văd în zbor că vine, fără aripi, cine-i, cine?
La întrebarea în cer brodată nu căta răspuns îndată
fiindcă îngeri Heruvimi, Principate, Serafimi
își pierd aripi câteodată ca să le găsești tu, tată,
să pictezi pe ele ochii ce iubesc doar stele în rochii!

Și-am mai vrut, tată, să-ți spun că nu-s pene de păun
fiindcă alea au fost pictate chiar de Domnul cu citate:

„18. Și a zis Domnul Dumnezeu: «Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el!»…
21. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne.
22. Iar costa luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam.
23. Și a zis Adam: «Iată, aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.
24. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup».”
(Facerea 2-3)