Îi vedeam cum se întindeau pe ridurile nesfârșite și continuau pe marginea liniilor întrerupte din loc în loc, urmărindu-le obsesiv. Nu simțeau nicio urmă de oboseală sau amețeală în jocul ăsta fără sens, dar necesar pentru ei. Fiecare rid își spunea povestea într-o fracțiune de secundă, lăsându-se topit pe măsură ce se îndepărta din ce în ce mai mult, ca într-o amintire rătăcită pe care ai regăsit-o cu un entuziasm nebun și naiv. Simțeau cum numărul poveștilor ascultate, deși nerostite, se apropiau de infinitate cu cât kilometrii se înmulțeau în spatele lor, într-un spate în care nu priveau niciodată de teama de a nu reîntâlni trecutul pe care se chinuiau atât de mult să-l lase într-o cârciumă de pe marginea drumului.

            Pe benzile cu sens unic poveștile se îngrămădeau în puținii metri pe care îi aveau la dispoziție și se îmbulzeau, cățărându-se unele peste altele pentru a nu trece pe lângă ele fără a le asculta. Căderea nopții era o veritabilă tragedie desfășurată pe o scenă îngustă și lungă, cu actori speriați, văzuți numai la lumina lunii și sunetul roților pe șosele necirculate. Era o loterie unde câștigătorii rămâneau câștigători pentru totdeauna, iar ceilalți sortiți întunericului, privați pe vecie de lumina felinarelor și meniți să strălucească numai pe timp de zi, când le era redată vocea. Se obișnuiseră să meargă la culcare târziu; nu înainte de a asculta câteva dintre aventurile vecinilor, chiar dacă le știau deja pe de rost. Dormeau învelite de-o pătură din praf.

            Sclipea din loc în loc câte o urmă de cretă răcorită de ploaie. O vedeau fugitiv în urma roților, când nu se mai descifra nimic. Uneori li se părea că încerca să se dezlipească de pe asfalt și începea să alerge în urma lor, fără a-i ajunge vreodată sau a-i însoți în călătorie mai mult de câteva secunde, cât dura contactul vizual. Tristețea neputinței de a-și aduna acești prieteni pe măsură ce-i întâlneau, doar pentru plăcerea de a călători împreună, se disipa odată ce realizau că aceștia nu rămân acolo nefericiți, abandonați. Vor aduce, poate, aceeași bucurie și altora care vor trece pe lângă ei, salutându-i scurt și mulțumindu-le pentru poveștile minunate pe care au avut șansa să le agațe în colțurile ramelor cu fotografiile din voiaj. De fiecare dată când le vor fi atins, vocile micuțe ar fi prins viață și ar fi auzit poveștile iar și iar.                         Îmi simțeam din nou ochii întinși pe ridurile nesfârșite, căutând frenetic alte și alte istorisiri inedite. Continuau așa, între limita roților și marginea drumului, nemaiauzindu-mi somnul ori oboseala. Rămâneau lipiți de tabloul acela în permanentă schimbare, înțepeniți într-un microunivers cu personaje aproape palpabile și vii. Le simțeam respirația timidă pe pleoape în timp ce vedeam cum cădeau ușor, fără voia mea, afundându-mă în scaunul cald cu sunete metalice. Mă vedeam lipită de asfalt, cu ochii spre cer, ascultându-le la nesfârșit, fără să simt foame sau sete sau frig... fără să simt.

Furtună

 

Pășesc afară. N-ar fi trebuit să trec de pragul acela. Simt cum fiecare secundă a existenței îmi este numărată în bucata de fier înțepenită în podea. Mă ghidează în lumea nouă ca și cum ar fi dorit să-mi prelungească agonia în fața inevitabilului. Siluete se unduiesc în jurul și împrejurul meu. Fiecare dintre ele tânjește după o bucată din mine. Ceva mă cheamă și mai adânc în furtună, iar eu urmez vocea mută, ignorând conștient orice urmă a instinctului de conservare. Vântul devine din ce în ce mai aprig, mai furios, mai iute și praful ăsta negru îmi sufocă, pe rând, fiecare măruntaie, încolăcindu-se și storcând strop cu strop viața din ele. Număr pașii ce nu-mi mai aparțin, până când nu mai știu să număr. În centrul haosului se derulează filmul altei vieți. Nu mai văd și nu mai simt nimic altceva decât praful negru și vântul ce-mi taie pielea puțin câte puțin, hrănindu-se din străfulgerările și sângele meu.

Pe marginea prăpastiei îmi amintesc cum credeam mai mult în teorii și ipoteze, cum nu mă lăsam să trăiesc, cum învățasem numai să respir și să mă las condus de rutină. Pe margine, în momentul zero, ipotezele se spulberă și nu-mi permit să văd pe unde calc, obiceiurile proaste mă ghidează înainte, iar tu mă privești contemplativă și inertă. Te văd și aștept să-mi spui... să-mi spui ca întotdeauna că nu știu să-mi ascult instinctul și gândesc în loc să trăiesc, cum voi rămâne înțepenit în propriile supoziții și realitatea se va încolăci în jurul meu, tăindu-mi respirația. Aștept să-mi spui să mă întorc în locurile familiare că n-am ce căuta în pustiul ăsta, că nu-ți mai trebuie niciun test de rezistență din momentul în care ai urcat în trenul de la miezul nopții și ai lăsat în gară anii petrecuți cu mine.

Rămân cu privirea ațintită asupra hăului din fața mea, cu trupul înghețat de oroarea pe care încep să o simt, deși n-am fost înghițit cu totul de întuneric. Vad inima cum îmi iese din piept, încercând să abandoneze trupul deja condamnat, să se întoarcă înapoi la tine. Nu mai contează atunci când nu mai am timp. Pășesc, nu simt nimic... acum aș vrea să simt din nou căldura din pântecele mamei și liniștea din brațele ei, să nu mai simt privirea tatălui ieșind pe ușă, când știu că-i pentru ultima dată, să nu mai aud țipătul trenului când pleacă din gară luându-te pe tine cu el. Am plătit tribut sufletul doar pentru a uita durerea. Am rămas numai trup, un recipient gol din care nu mai curge nimic, în care nimeni nu mai toarnă nimic. În cădere, stâncile prăpastiei reflectă momentele mele, scopuri pentru care mi-aș fi dorit să lupt, motive pentru care să mă bucur sau să plâng, o viață străină care mi-a aparținut odată. Văd acum ceea ce știam atât de bine să ignor la sfârșitul fiecărei zile. Teama dispare după ce ochii se închid și timpul se oprește acolo unde ar fi trebuit să continue.

 

Unde nu se mai scurge timpul

-
Ai fost la poliție?

Nu știu de ce mi-a venit în minte exact întrebarea aceasta, când știam că răspunsul era deja evident. Nu avea niciun fel de sens în condițiile în care mai devreme, îmi ținea un discurs despre sensul rațiunii și cum, paradoxal, iraționalul era sensul vieții lui. Cum nebunia îi inunda mintea de fiecare dată când o idee genială își făcea loc între rândurile lui. Îl priveam inertă, în timp ce convingerea că este complet nebun devenise aproape palpabilă. Mi se părea că-mi zâmbește de lângă cana lui de cafea, spunându-mi că sunt mai nebună decât el din moment ce împărțim aceeași masă, aceeași poveste, aceeași oră. Se uita insistent la ceasul ruginit, purtat la mâna dreaptă, ca și cum ar fi întârziat la o altă întâlnire. În momentul acela mi-am amintit de Eliza, o fetiță pe care am cunoscut-o într-o vizită la niște prieteni din copilărie. Și ea se uita analitică la ceasul ei roz și calcula timpul pe care avea să-l petreacă numai cu ea însăși. Era un copil izolat, căruia nu-i plăcea foarte mult să se joace cu ceilalți. Prefera să stea singură în căsuța ei improvizată, poziționată în copacul solitar din fundul grădinii, departe de privirile răutăcioase ale bunicii. Uita de ea ore în șir, citind poezii asortate cu prunele ce îi loveau fața atunci când venea câte o rafală de vând mai puternică. Se credea regina grădinii, a ținutului, sezând acolo la înălțime și privind întrebătoare în zare.

Pentru o fracțiune de secundă, mi s-a părut că aud din nou strigătul de care mă feream atât de mult cu ceva timp în urmă. Mă simțeam ca Eliza atunci când trebuia să coboare din refugiul său și să se întoarcă la cele lumești, la ritualurile sălbatice ale muritorilor împrăștiați aleatoriu în ținutul acela secat de bunătate și altruism. Unde oamenii aveau fețele schimonosite și vocile înghețate, iar soarele rămânea adesea ascuns printre norii groși ce puseseră stăpânire pe sufletele locuitorilor. După câteva momente în care am rămas alertă, concentrându-mă să aud din nou vocea înfiorătoare, l-am văzut pe amicul meu cum se așeza la colțul străzii, căutându-și o poziție comfortabilă pe piatra cubică, și se apuca să cerșească. Devenise un ritual, nu o nevoie. M-am ridicat de la masă și l-am salutat de la distanță, îndreptându-mă cu pași domoli către colțul meu de cerșit. Aveam programul de seară de la ora 1900, când damele erau prea obosite să mai riposteze, iar domnii prea topiți de căldură să dojenească un cerșetor insistent. Așteptam cu nerăbdare finalul zilei și liniștea pe care o simțeam când vedeam cum luminile ochiurilor de bloc se stingeau treptat, ducându-se la culcare doar pentru a se reaprinde a doua zi dimineața. Ne alegeam fiecare câte șapte ferestre și ne distram, punând pariuri: astăzi, lumina dimineții s-a transformat în amurg, iar eu continui să aștept, cuminte, să se reaprindă luminile la ferestrele pe care am pariat.