Mioara BahnaRoman-eseu, cartea lui Constantin Severin este o creație care îmbină ficțiune și realitate, într-un întreg unde se pot decela o seamă de aspecte hermeneutice, amintind, mutatis mutandis, între alte creații literare, de „Numele trandafirului”, al lui Umberto Eco.
Riscând să năruie realul (cartea începe și se încheie simetric, aproximativ cu o aceeași aserțiune, sub auspiciile căreia pare a se pune întregul: „Nicio întâmplare nu poate fi povestită fără riscul de a nărui realul într-o insulă de cuvinte, pietrificată în stomacul cosmosului”), Constantin Severin creează o poveste fascinantă, romanul (cu un incipit liric-eseistic: „O insulă plutind între imaginație și mister, fără loc – memorie pură, privire, neant”), derulându-se, în continuare, în primul capitol, printr-o succesiune de voci narative (sau ipostaze / timbre ale aceleiași voci), care aduc o foarte mare densitate de informații istorice, culturale etc., într-o îmbinare organică, a căror prezență firească apare aproape ca o condiție sine qua non a întregului.


Punctul de plecare al demersului narativ este aflarea de către Mario Milič, primul personaj care-și face apariția în carte, dintr-un document descoperit „în arhivele Mănăstirii Dominicane, din Dubrovnik”, a faptului că „un străbunic al său se trăgea din Ada Kaleh, despre care citise în ziare (…) că a fost scufundată pentru a se construi o hidrocentrală, așa cum au decis șefii celor două state vecine implicate în acest proiect, Tito și Ceaușescu”.
În primul capitol al romanului, perspectivele narative se schimbă intempestiv și se întrețes, păstrând, fiecare, o notă subiectivă, iar amintirea spectrală a insulei este, de fiecare dată, încărcată de lirism.
Acțiunea începe în anii ’70, însă, prin personajul anunțat  în titlu, acoperă câteva secole de viață europeană.
Mario Milič află despre documentul amintit de la „bunul său prieten și duhovnic, Milan Lapad”, „în dimineața de 22 februarie 1972”. Cei doi sunt fascinați de „opera și viața lui Caravaggio”. În ce-l privește, Milan chiar mersese pe urmele lui, la Roma, Napoli și Messina, căutând informații în mai multe biblioteci și simțind, totodată, că este urmărit și în pericol de moarte, cauza mărturisită (celui pe care vrea, inversându-și rolurile, să-l transforme în duhovnicul său) fiind că a citit o carte, „aceeași pe care a răsfoit-o Caravaggio, în perioada când picta în Malta, în 1608”, și anume „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”.
Romanul este construit, în ansamblu, pornind de la presupusa existență a unei conspirații mondiale, având drept scop să-i țină pe oameni în ignoranță, cu privire le potențialul lor cognitiv, ca să-i poată stăpâni, și care ar fi creată și alimentată de niște enigmatici inițiați (dacă sintagma nu e pleonastică!), deținători ai secretelor universului și dornici să mai aibă nimeni altcineva, niciodată, acces la ele. În plus, lumea acestor inițiați pare a se fi scindat, așa încât unii dintre ei au acreditat ideea, copleșitoare pentru omul obișnuit, că documentele în care sunt cuprinse informațiile privitoare la această situație ar fi emise de forțe diavolești și rămase în posesia acestora, drept care toți (ce e drept, foarte puțini) cei care ajung să ia contat cu ele sunt vânați și distruși.
Un argument al acestui statu-quo ocult, se sugerează în contextul cărții, ar fi destinul unuia dintre cei mai mari artiști ai lumii, pictorul italian Caravaggio (1571-1610), acesta devenind una dintre victimele făcute de aflarea unei părți a amintitelor secrete, despre care se spune că, în timp ce realiza niște schițe în cabinetul Marelui Maestru al Ordinului de Malta, Alof de Wignacourt, i-a atras atenția „un incunabul legat în piele de căprioară”, pe care l-a sustras, l-a citit, dar când l-a adus înapoi a fost surprins, iar „Marele Maestru a ordonat să fie arestat” și, astfel „a început calvarul” care s-a încheiat cu moartea excepționalului pictor.
După spusele lui Milan Lapad (reluate aproape identic de către Giovanni Esposito, mai târziu), „acel incunabul îți oferă arta de a intra în anumite momente privilegiate, într-o stare de grație în care te identifici practic cu Dumnezeu. Asta înseamnă, printre altele, că ai acces la întreaga cunoaștere, dar când îți revii din acea stare de dincolo de toate, care nu durează mai mult de câteva ore, nu-ți mai amintești nimic din ce ai experimentat, cu întreaga ființă”.
Făcându-i respectivele destăinuiri lui Mario Milič, Milan dorește, de fapt, ca acesta să-l salveze, împușcându-l, însă e refuzat, interlocutorul lui considerând că „Povestea asta mi se pare prea halucinantă ca să fie adevărată”. 
Brusc însă, acțiunea virează spre un alt personaj, Constantin Ionescu, autorul cărții („Orașul Alchimic”), ce urma să apară în viitor, în 2003, despre care Milan aflase intrând „în starea de grație”. Atenția se mută, ca urmare, spre acest personaj, cu preocupările lui mai ales cărturărești și spre lumea lui. I se face o schiță a parcursului existențial și se reține un aspect decisiv pentru ce a urmat: în 1990 „ar fi citit o carte de Jean-Jacques Bergier, Maeștrii Secreți ai Timpului, despre personalitățile enigmatice, care și-au depășit cu mult epoca în care trăiau, în frunte cu Leonardo da Vinci și Michelangelo”, aflând, totodată, de existența marelui „cărturar croat Roger Boscovich, născut la Dubrovnik în 1711, teolog, iezuit, fizician, matematician, astronom, poet, filozof, diplomat”, care îi declanșează un deosebit interes. Pentru a studia opera acestuia, Constantin Ionescu valorifică oportunitatea care i se ivește de a merge, cu o bursă la Inter-University Centre din Dubrovnik.
Relatarea se face deseori la persoana a doua, dar accentul se pune, mai ales, pe discuțiile dintre personaje, temele abordate de naratori căpătând, de cele mai multe ori, înfățișare eseistică, așa cum se întâmplă în dialogurile erudite ale lui Nini, la Dubrovnik cu vechea lui prietenă, Dragaica Milič. Cei doi vorbesc despre ezoterism, despre condiția umană, despre artă, adolescență, despre absolut, despre îngeri, râs, despre creație, despre artistul creator, despre „lumina lăuntrică și cea fizică”, despre demoni, despre misterele universului, despre Dumnezeu…
Femeia are, de asemenea, o viziune sui-generis despre nevoia omului de a-și construi  o „casă în oameni”, prin ieșirea din sine, sinonimă cu „foamea de a spune”. În replică, Nini îi vorbește despre a fi „o casă primitoare oamenilor”, cu condiția frângerii în sine a demonilor, drept care conchide că, de fapt, „suntem hora de demoni și de îngeri suprapuse”.
Alteori, textul capătă trăsături de metaroman, naratorul intercalând aspecte reale, din biografia autorului, cu ficțiunea: „Aș vrea să scriu un roman care să mă elibereze de o mare obsesie din ultimii ani, Ada Kaleh, insula copilăriei mele (…)”
Rațiunea a tot ce cuprinde cartea pare a fi însă știută de Orhan Hamdja, „expert în istoria secretă a Balcanilor”, de la care Nini află despre sine lucruri pe care nici măcar nu le bănuia: „Cartea pe care o vei scrie există deja dintotdeauna, într-un alt univers paralel”. Mai mult, „e o carte care îți va ține destinul ca într-o menghină, și numai ea a făcut să ne întâlnim azi”, fiindcă „Totul e în legătură cu totul”. 
    De la Orhan Hamdja, Nini mai află și alte informații surprinzătoare și, în același timp, seducătoare pentru el, dar personajul cu totul aparte despre care îi vorbește este Giovanni Esposito, napolitanul „magician și alchimist”, cunoștință a lui Orhan, cu care acesta făcuse schimb de „incunabule, cărți și manuscrise rare” și care se întâlnise, cu secole în urmă, în 1762, la Galați, cu Roger Boscovich, pe care îl studia acum Constantin Ionescu (Nini). În casa lui Orhan Hamdja, „un univers borgesian”, Nini vede un număr incalculabil de „cărți, incunabule și manuscrise rare”, dar și alte obiecte ale căror vechime, frumusețe, valoare sunt, de asemenea, fascinante, mai cu seamă că află că „multe din ele au fost aduse aici din Ada Kaleh” de Giovanni Esposito și că „făceau parte dintr-o uriașă bibliotecă secretă, construită după 1717, din ordinul prințului Eugeniu de Savoia în interiorul tunelului care leagă insula de malul sârbesc, tot el dispunând să se înalțe forturi la extremități, legate cu drumuri subterane, o magazie de alimente, depozite de muniții”. Dar „în subteranele insulei-palimpsest”, în „Biblioteca Babel”, unde Orhan însuși ar fi coborât „la începutul anilor ’60” și unde s-ar afla și „laboratorul alchimic al Împăratului Rudolf al II-lea” este „un loc al comuniunii cu absolutul”, Giovanni Esposito fiind acolo singurul „bibliotecar timp de aproape trei sute de ani”.
Din capitolul al doilea, „Întoarcere”, trece în prim-plan, mai întâi printr-un eseu autobiografic, adresat lui Constantin Ionescu – un ales, deci, al destinului –, Giovanni Esposito, care îi vorbește acestuia despre relația cu invizibilul, despre timp, despre relația dintre amintire și clipă, dar, mai ales, despre sine... Legat de relația cu insula, îi mărturisește lui Nini că a „apărut pe lume la Napoli, în 11 februarie 1685”, dar că „îmi place acum să afirm că adevărata mea naștere s-a produs cu mult mai târziu, pe insula Ada Kaleh” și aduce în sprijin vorbele lui Marguerite Yourcenar, din „Memoriile lui Hadrian”, după care, „Adevăratul loc de naștere este acela unde pentru prima oară ai aruncat asupra ta însuți o privire pătrunzătoare”… 
Enunțurile sunt frecvent aforistice, amintind, adesea, de scrisul cioranian: „O inimă frântă e mai deschisă la întâlnirea cu miracolul”;  „în orice cuvânt sau semn se întretaie trei universuri, fizic, arhetipal și divin”; „Te naști pe lume cu lințoliul cuvintelor pe gură și pe chip, nu vei putea niciodată să scapi de urzeala lor, să le uiți zumzetul continuu”. „Omul-carte e o realitate incontestabilă, de mii de ani. Poate că întreaga realitate e o carte”.
Cartea lui Constantin Severin oferă, în consecință, mai multe paliere de interpretare: poate fi citită ca operă literară, complexă, ca manual de teorie literară, de estetică, de istorie, ca scriere inițiatică ocultă, ca eseu pe tema evoluției artei, a raportului dintre creație, creator și Creator, dintre sacru și profan etc. De pildă, împărtășindu-i lui Nini fragmente din evoluția sa spirituală, Giovanni Esposito spune: „Abia după ce i-am studiat temeinic pe Bruno, Ficino și Pico, cei trei magicieni ai Renașterii care în mod cert aveau acces în același timp la structurile secrete ale lumii spațio-temporale și ale orizontului atemporal, am realizat că bella espressione în artă, literatură și filozofie poate fi însușită doar printr-o încercare aproape supraomenească de a juxtapune profanul și sacrul, de a atinge acea mângâietoare și febrilă consonanță între zgomotul de pași și zborul sacru, atât de vizibilă de pildă în arta lui Caravaggio, și care ne procură emoții intense și înălțătoare și ne curăță de cele negative”.
În privința insulei, dincolo de pitorescul ei seducător, Ada Kaleh este, în roman, mai degrabă pretextul pentru a se vorbi despre existența a două lumi – cea văzută și cea intuită ori imaginată – între care se zbate ființa ce dorește să trăiască plenar sau chiar să-și prelungească – asemenea lui Giovanni Esposito – viața, prin intermediul cărții, al artei, al cunoașterii (sacrificându-și împlinirile omului obișnuit, iubirea, familia…). De aceea, Ada Kaleh însăși apare ca un tărâm cu două niveluri (cel puțin): partea de la suprafață, care mai trăiește încă, în cărți și în amintirea celor care au avut șansa de a-i respira farmecul, de o frumusețe sinestezică, aproape inefabilă, și cea din adâncuri, un fel de Atlantidă, proiecție a unui ideal cărturăresc, fascinant, ca și întregul în pântecele căruia este ascunsă. Pe de altă parte, erudiția, cu precădere în materie de artă – muzicală, literară, arte vizuale…–, pe care o etalează firesc, fluent naratorul, în orice ipostază, dar și celelalte personaje susține impresia de tratat de istorie a spiritualității, camuflat în ficțiune.
Începând cu al doilea capitol, deci, în prim-plan trece multisecularul  Giovanni Esposito, „Bibliotecarul Infernului”, care face din Constantin Ionescu, atras și el de uriașul magnetism al insulei Ada Kaleh, confidentul său. Prin ampla corespondență, de fapt scrisorile-memorii pe care i le adresează napolitanul (prin naștere) românului, autorul lor se dovedește o imagine vie a istoriei artelor și a istoriei în general, căreia nu i-a fost doar martor, ci și actor, fiind apropiat al multor personalități, prețuit pentru vastele sale cunoștințe de artiști și de regi, în egală măsură.
 Giovanni Esposito, cu acribia specifică omului trăind aproape exclusiv în lumea cărților ori, mai mult, într-un univers populat numai de cărți, zugrăvește lumile prin care a trecut, privindu-le atât la nivelul colectivităților, cât și al unor indivizi exponențiali sau, pur  și simplu, asupra cărora se oprește atenția lui. Descrie, pe larg, cu plăcere, cu voluptate chiar, evenimente, recreează culoarea locală și temporală, expune concepții despre artă, despre societate, fidel spiritului fiecărei epoci traversate și, în același timp, depășindu-și cu mult contemporanii, pătruns de fiorul sacru, dar și cu sufletul vândut, pentru accesul la cunoașterea interzisă celor mai mulți dintre semeni.
În discursul lui Giovanni Esposito, adresat lui Nini, revine ca un laitmotiv ideea că nimic nu e întâmplător, că „totul este legat de totul și coexistă într-un prezent etern, fără început și fără sfârșit”. În ce-l privește pe Nini, în același context, Espozito îi atrage atenția, legat de ceea ce numește „căutările tale artistice”, că este „fascinat de lumea arhetipală” și că a „lansat un nou curent în arta contemporană, expresionismul arhetipal, inspirat de arta lui Brâncuși și de cercetările lui Carl Gustav Jung, care a scris mult și pertinent despre arhetipuri”.
Dincolo de povestea eroilor aflați în prim-plan, cartea este o adevărată „povestire cu sertare”, prin numărul incalculabil de personaje, de întâmplări relatate, fiecare cu o impresionantă cantitate de senzațional. De pildă, referirile la civilizația atlanților creează prilejul de a vorbi despre „Cartea lui Thoth” (constituind „miezul de lumină și de foc al Bibliotecii Infernului”, o „veritabilă Biblie a învățăturii secrete”), dar și despre învățăturile pe care le cuprinde și despre autorul ei. Bibliotecarul citează, spre exemplu, de acolo un avertisment: „Omule, tu crezi că trăiești, dar să știi că e dar viață în moarte”. În același context, privitor la civilizația Atlantidei, adresându-i-se mereu lui Nini, Esposito îi vorbește despre oamenii de la începuturi, care nu ar fi fost „întrupați”, aveau „minte și spirit” și „comunicau telepatic”. Mai mult, „vorbirea și scrierea au apărut abia după întruparea atlanților în lumea materială”, concluzia fiind la fel de surprinzătoare: „Cuvântul care se întrupează deodată cu omul pare să fie secretul secretelor. Ordinea care a emis lumina este cuvântul, iar din cuvânt se nasc viața și existența tuturor lucrurilor.”  Și, mai departe: „Nu întâmplător sfinții care au scris Biblia, în  mod cert cunoscători ai Cărții lui Thoth, afirmă și ei negru pe alb că la început a fost cuvântul”. Privitor la sufletul omului, Thoth îl numea „o stea încătușată într-un corp”, „întruchiparea tuturor lucrurilor”, „poarta misterelor”, iar în el „zac taine uneori mai mari decât cele al universului”.
Prin „Cartea lui Thoth” își explică Bibliotecarul și vârsta multiseculară: „Thoth m-a învățat să mă eliberez din încătușarea cărnii după propria voință și să-mi prelungesc tinerețea le nesfârșit prin tehnici de meditație în anumite poziții, legate și de punctele cardinale, rostind cuvinte și invocații sacre cu încărcătură primordială”.
Schimbarea rapidă a planurilor, suprapunerea lor, zigzagul prin amintiri, impresii, gânduri, analiză, introspecție, descrieri de peisaje (vechiul port din Dubrovnik, de pildă, sau casa lui Orhan Hamdja. Vezuviul, imaginea insulei Ada Kaleh, văzută pentru prima dată de viitorul „bibliotecar al Infernului” etc.), numărul incalculabil de prezențe umane din pagini, ale căror portrete (Eugeniu de Savoia, Mia Levente, Alfred Swarovski etc.) sunt realizate grație calităților artistului vizual, ale jurnalistului, ochiului atent la toate amănuntele spațiului străbătut – în realitate ori în imaginație, în vis – și, mereu, amintita deja densă informație culturală, istorică etc., toate acestea și încă altele fac din cartea lui Constantin Severin o adevărată enciclopedie a parcursului existențial nu doar al personajelor din prim-plan, lianții întregului și care empatizează cu toate imaginile lumii străbătute, se identifică, în general, cu ele, nu rămân indiferente adică, la aproape nimic din formele universului cu care li se încrucișează pașii, mutând, în consecință, toate aceste semnale pe care le percep dinspre realitate în propria „insulă”, cum personajele Micului Prinț al lui A. de Saint-Exupéry au propriile planete (fiindcă, de pildă, „Nini e un bărbat-insulă în care amintirile fac valuri care inundă pragul casei sale”), ci și ale celorlalte.