MM 1(Mihaela Meravei – „Colivia de sticlă”, Ed. Ex Ponto, 2020)

               Anotimpuri sălbatice, închise înăuntru a ceva indefinit. Devreme şi târziu, într-o alcătuire demnă de ziua de mâine care tocmai ce a fost ieri. Se întorc privirile piezişe ca venite de la război, când de fapt petrecură o pace adâncă. Ar putea fi lucruri definitive sau numai un gest de cremene şi am(n)ar. Se lucrează la o nelinişte de soi, care să îmbrace mai apoi în linişte până şi ceea ce n-a fost făcut pe lume şi nu va fi niciodată. Apocalipsa de carton a unora se revarsă peste ce am mai avea noi din străfulgerări.
               Poemele Mihaelei Miravei ating un apogeu personal, de la cunoaşterea trăirilor încoace spre o paroxistică netrăire, are loc o grea echilibristică pe muchia unui timp ce nu ar fi trebuit inventat înspre nefolosul nimănui.  „Colivia de sticlă” fiind o rupere de nori ce inundă dureros şi tandru în acelaşi timp. Disperarea a fost ţinută ca leul în cuşcă şi acum devine cel mai grozav animal de companie care zburdă fără frâu. E primăvară înaltă şi e toamnă adâncă, ziua şi noaptea îşi împart bucate la un colţ de masă ce a mai rămas dintr-un cer cândva probabil.


              Genialitatea clipei ascunse după umbra ideii de a fost şi nu va mai fi, demenţa întorsului pe loc într-o parcare ce ţine suflete încă vii cu lumânarea la cap. Nu suntem deloc hotărâţi dacă mai trăim sau ne jucăm de-a mimozele perfecte. Cartea pocneşte ca un bocet nebun de câtă otravă a putut ascunde într-însul.
              Sunt sentimente în fapt transferuri energetice realizate în fondul unei răvăşiri profunde. Cred că nu este poet care să nu fi conştientizat în vers teroarea fantastică apărută ca o pâclă din senin. Aceasta fiind o revărsare oarecum iniţiatică, a ceea ce nu ar fi fost de dorit dar dacă e să fie atunci să o facem sublim...
             ”Oamenii mi se păreau atât de frumoşi”: „Acum câtva timp, mi se păreau cocoşaţi cum treceau/ gârboviţi prin deşertul din mine, unde îmi îngropasem/ ultima scânteie de viaţă;/ aveam impresia că sunt dromaderi,/ îi catalogam fără să mă întreb ce păstrau/ în desagile de pe spatele câmpiei de frici,/ ce cărau după ei cu atâta îndârjire/ prin grindina clipelor de cenuşă.// Prea amorţită în cutia transparentă, pasărea/ nu mai avea pic de lumină în aripi,/ cerul senin i se închidea ca un ochi sinucigaş,/ nu-i rămăsese strop de curcubeu în piept să-i bată ca o inimă;/ în ziua cutremurului, cutia de sticlă se croi/ înflorind în zeci de alexandrite,/ ca un parbriz îngheţat atins de o castană coaptă.// Apoi a venit tăcerea aceea puternică precum o rugăciune.// Când m-am trezit, pasărea mi se înălţa dintre versuri/ dincolo de umbrele morţii şi oamenii,/ ah, oamenii.../ mi se păreau atât de frumoşi cum se opinteau/ la fiecare sută de metri de urcuş sisific,/ sorbind fericirea strop cu strop/ din cocoaşele lor de dromaderi îndumnezeiţi,/ încât mi-au făcut poftă de viaţă!”
              Ne aranjăm ţinuta de oameni cumsecade, pentru a nu folosi cu nimic. Luăm cu noi tot de ce suntem în stare, pentru un preambul la nemişcare, trâmbiţăm fericirea într-o încercare eşuată, ne mirăm de noi înşine până la urmă. Adevărul că odată eram atât de frumoşi, cei mai frumoşi. Nu doar păream, ci chiar eram. Acest poem al Mihaelei Meravei descrie cumplit de real ceea ce am trăit cu toţii. Poem reuşit despre un rateu al sorţii. Reprezentativ pentru o carte care convinge, dincolo de contextul existenţial inedit cam prozaic dar uite cum devenit profund liric.