Camelia Monica Cornea Contempland(Camelia Monica Cornea – „Contemplând paşii prin viaţă”, Ed. Stef, 2019)

              Poezia este mai întâi despre identitate şi abia apoi despre viaţă şi percepţia asupra vieţii, acesta fiind un aspect care traversează spaţii literare tangente timpului nostru. Cererea de identitate este inimaginabil de mare în comparaţie cu oferta (chiar dacă aceasta ar suna oarecum la marginea logicii!), tentaţia locurilor comune se face simţită chiar şi în rândul celor mai grăitoare voci lirice. Iar ţintirea acestui argument existenţial care să determine şi să rostuiască în plan uman, presupune energii puternice, la rândul lor îndrăzneţ şi (re)confortant (re)generative.
              În spiritul acestui optativ, o  rezonanţă în plină formare, dublată de o motivaţie conştientă, întâlnim la Camelia Monica Cornea, odată cu ieşirea ei editorială în lume, prin „Contemplând paşii prin viaţă”. Din start, sub semnul titlului, ne punem problema unei recuperări din punct de vedere al vieţii trăite, ori ca alternativă, ar putea fi vorba de repetabile dedublări în consonanţă cu starea emoţională evolutivă. De aici şi necesitatea unui ’stoc’ de paralelisme care prin constructivă concurenţă să ofere o bună rezultantă. 


             Pornim aşadar înaintea eventualelor trăiri, în căutarea acelui Graal personal care să ne ofere o cât mai convingătoare rezoluţie a sinelui. Din perimetre diverse, se desprind vectori dedicaţi, meniţi să conteze pe niveluri separate şi posibil să concluzioneze multiplu.
             Duioşie feminină dinspre un spirit vioi dar şi uşor melancolic, aşternută în versuri nepretenţioase, la vremea culesului – de amintiri, desigur: „Ai încă buzele atât de roşii!/ Eu le-am muşcat ca pe cireşe coapte/ Erau invidioşi toţi chiparoşii/ De-al tău parfum, în tainic miez de noapte.// Boboci de maci pe-obraz îţi înfloresc,/ Mi-e trupul... şarpe care te râvneşte,/ Miroase-a mosc şi trupul ţi-l încolăcesc,/ Ca strugurii din via care creşte.// Eu te culeg, eşti floare parfumată,/ Cu gust de miere, simţind-o ca pe-un drog,/ De harpa inimii, pe veci legată,/ Să-mi cânţi o viaţă, doar atât te rog.” (Te culeg). 
              Se vede că o prinde promiţător pe Camelia Monica Cornea, jocul, ca o transpunere a iluzoriului. Dincolo de acest aspect, fundamentat din perspectivă romanţată, vin însă şi etalări meditative, riguros pastelate... „Urâtă foc e apa, ce arde-aşa frumos,/ Când ceasul cel de aur pândeşte la zenit,/ Iar sălciile line se tânguie duios,/ Cu ramuri despletite ce plâng necontenit.// Pământul a încremenit, înoată în eter,/ Vibrând de cântece spuse cu dor,/ Pe malul apei, împletite efemer,/ Nervuri de salcie se nasc şi mor.// Salcia mea, iubirea mea cea desfrunzită,/ Acoperă-mi trupul cu verde-auriu./ Ţine-mă-n braţe şi mă sărută,/ Rostul pământului azi vreau să-l ştiu” (Salcia mea).    
               De asemenea, se prefigurează şi o latură pur existenţială, în privinţa acesteia, Camelia mai având un număr de paşi până la un constructivism propriu edificator. Ceea ce este un lucru bun, avem în faţă un debut plăcut şi o autoare încrezătoare. Iar dintr-o discuţie recentă  la un cenaclu ad-hoc, am înţeles că vor urma şi poezii în vers alb, pe care cu interes le aşteptăm. Mult succes!