ccUnchiu' Nicolae, din sătucul unde m-am născut, îmi povestea odată, că, pe când era mai tânăr, împreună cu moşu-său Neagu, pornise într-o iarnă, cu carul cu boi, la iarmaroc la oraş. Şi-au terminat ei treburile pe acolo prin iarmaroc, au băut şi aldămaşul, pentru o vînzare de grâu şi porumb cu străinii aceia şi, după aceea, s-au întors către casă. Au mers ei ce au mers, drumul lung, boii mergeau încet, hăis şi cea, hăis şi cea; când pe la mijlocul drumului, moşu-său zice:
-  Nepoate, ai tu grijă de căruţă şi de boi (începuse să şi ningă), vezi bine de ţine drumul drept, că eu mă simt cam obosit. O să mă învelesc cu dulmanul de lână şi o să aţipesc o ţâră pe fundul carului. Când n-o să mai poţi tu, mă trezeşti şi trec eu la boi.
...Zis şi făcut, continua el istorisirea. Numai că zăpada continua să crească şi să astupe drumul, iar ninsoarea fulgilor de nea albise totul în jur până la orbire. Nu ştiu câte ceasuri să fi trecut, numai ce se pomeneşte unchiu' Nicolae cu moşu-său, că-l zgâlţîia cât putea de tare:


       -  Mă nepoate, ce dracu făcuşi mă? – îl certa moşu-său. Scoală, scoală mă odată! Tu nu vezi că nu-s boii la car?! Unde-s mă boii?
       -  Ce boi, care boi, ce tot îndrugi acolo, de boi, tataie? – bâiguia Nicolae, încercând să se dezmeticească din somnul, ce se vedea cât de colo, îl cam luase şi pe el pe negândite.
       -  Boii, mă, boii de la carul nostru! Nu vezi că nu mai sunt? – îi striga în ureche moşu-său, zgâlţâindu-şi nepotul, ca să-şi revină din toropeala adâncă în care căzuse.
       -  Ţţţ! Păi să ştii că nu mai sunt! – făcu acesta ochii mari, când se trezi luat la rost.
       -  Păi asta văd şi eu, zice moşu-său. Au fost până să aţipesc eu, şi, acum gata, nu mai sunt. Bravo nouă, mă, nepoate! Da, ce dracului ai păzit, tu nu vezi că am rămas acuma fără boi la car? Pe cine să găseşti acuma, în pustia asta, să ne tragă nouă carul? Şi unde Doamne, iartă-mă, suntem noi aici? Ai, fir-aş să fiu, cu cine m-a pus... Să plec cu nepotu’ la drum, taman de Bobotează!, se frământa el, din coşul căruţei.
 ... Asta vedea şi unchiu' Nicolae. Că, de acum înainte, nu se mai putea pune mare bază pe el. Dar ce putea să facă? Doar să se scarpine după ureche a pagubă, ca mucalitul Dănilă, din poveste. Asta le mai trebuia. Fără boi, singuri în câmp, şi cu pustia de ninsoare, hăt, cât ţineau zările. După ce-şi mai trăsese câţiva pumni în cap, de ciudă, se dădu moşu-său jos din car, să cerceteze prin împrejurimi, dacă mai era ceva de cercetat; când, deodată, se împiedică de un cocoloş îngrămădit în dreptul jugului de la car, şi un muget de bou îi făcu pe amândoi să încremenească, acolo, în mijlocul câmpului. Boii, se vede treaba, se aflau trântiţi pe jos, în mijlocul drumului. Adormiseră stăpânii, rămaşi slobozi se trântiseră şi ei, iar zăpada, ce nu contenea să se aştearnă, îi acoperise cu totul.
      Văzîndu-şi de lucrarea lui,  undeva prin ceruri, de pe tronul lui, Domnul nu prea avea timp şi pentru cele două mogâldeţe şi carul lor cu boi, care poate, şi acum rătăcesc, rătăcesc întruna; dacă nu cumva, s-a aşternut, peste toate acestea, uitarea.