ccÎn satul meu dobrogean, Azaplar, taica-moşu, cum îi spuneam eu bunicului când eram copil, povestea odată că a visat cum se văzuse dintr-odată singur pe pământ. Nici ţipenie de suflare în jur. Oriunde alerga, nu dădea de nimeni. Trezindu-se el atunci, s-a ales cu o spaimă teribilă. Spune undeva Balzac, că spaima e un sentiment care te îmbolnăveşte pe jumătate. Unuia, care-mi pricinuise şi mie pe vremea copilăriei o astfel de spaimă, noi copiii îi spuneam: Mehmet Deliù. Nu-l chema așa, dar unui nebun ori smintit tătarii îi spuneau, în sat la noi, „deli”. Dacă acel om n-ar fi existat, poate copilăria mea, privitor cu ochii de acum, nu ar fi avut şi partea cealaltă a monedei, numită „preţuirea fericirii”. Se spunea despre el că în vremea tinereţii fusese o adevărată maşină a terorii pentru cei ce îndrăzneau a-şi cere dreptatea la stăpânire ori căutau să ridice cumva crucea adevărului. Și ca să nu-i dea prin cap cuiva să intre peste primarul de atunci, fusese pus paznic peste primărie și înfipt bine tătarul, la intrarea în clădire. Dar cum aţa vieţii nu-i nesfârşită, trecuse şi peste el anii şi, dat afară de la „stăpânire”, obişnuit de a juca rolul nebunului, devenise el însuşi marele nebun. Bufonul de odinioară îşi juca acum pe arena vieţii tragicul rol.

Nu-l mai credea nimeni. Era îndepărtat din cale, precum un găinaţ de pasăre picat pe reverul hainei, printr-un simplu bobârnac. Dar mai erau şi fricoşi şi slabi de înger care încă se mai temeau de urletele, de ochii săi bulbucaţi şi toporişca de la brâu. Noi, copiii, cu certitudine, ne temeam. Văzându-l uneori paşnic, întinzându-mi câte o felie de pepene, când se nimerea pe la bostănăria bunicului, mă gândeam (că atât cei puternici ca Mehmet, cât şi cei slabi ca mine), că în sufletele lor nedestăinuite se află câte o mare durere.
- Tu eşti a lu¢... (Îmi spunea atunci, căutând să-și amin-tească despre ai mei). Eşti deştept. Să schimbi lumea asta, ai auzit? Eu n-am reuşit.
Ce lume nu reuşise să schimbe acest nebun? Şi de ce îmi cerea mie să schimb ceea ce nici el nu ştia ce anume trebuia schimbat?
-Nu cred că mă știți, am îngăimat. Tata nu prea dă pe acasă, iar mama...
Am vrut să-i spun că e nevăzătoare și nu iese prin sat. Și cum tata e cu oile mai mult pe câmp, de unde să-i cunoască el pe ai mei? S-a aplecat de mi-a luat bărbia în palmă de era să cad pe spate de spaimă.
-Ia te uită la el!... Zici că nu te știu? Eram cu Șucuri, meragiul, când învățătorul v-a scos în fața școlii pe toți ăia care ați fost la furat de morcovi de pe tarlaua CAP-ului. Pe tine, țin minte, Burhaledin învățătorul te-a întrebat: „Ce ocupație are tata?” Tu ai răspuns: „Mi-e rușine…” Apoi, ai spus cu sfială: „E cioban.” Îl știu și pe bunicu-tău. Nu stă la marginea satului, aproape de cimitirul turcesc? Nu-i „mukanul” de Gheorghe Golan? (Mocan voise să spună, așa cum tătarii îi denumeau pe toți românii, care credeau ei că veniseră în sat de la munte, cu termenul „mukan”. Iar termenul de „golan”, tătarii îl dădeau și celui care refuza să intre în CAP și muncea la liber, de unul singur, cu căruța cu cai, cum făcea bunicul.)
Când mi-a dat drumul din strânsoarea degetelor am alergat până acasă de-mi sfârâiau călcâiele. Mă uitam în urma mea să văd dacă nu cumva s-a luat după mine. Nopțile, cum auzeam o bătaie în ușă, tresăream și mă întrebam dacă nu cumva m-a dibuit Mehmet Deliù. Și câte întrebări nu-mi veneau în cap?
 Întrebări care se ţineau de mine ca scaiul agăţat de ciorap sau fluturele de sticla lămpii. Ai noştri, acasă, seara, când nu ne mai astâmpăram din clenciuri şi chicoteli, cum întreceam măsura, cum începeau cu ameninţările:
- Ia tăceţi copii, auzi vine Mehmet Deliù să ridice copiii! Fugeam atunci spre paturi, în aşternuturi, ca nişte mânji fără splină, de nici aerul, cred, nu mai respiram de teamă. Gurile noastre deveneau gura marelui tăcut. În visele de atunci, Mehmet nebunul devenise năluca ce din când în când, în alergarea mea singur prin lume, mă agăţa de gulerul hainei şi nu-mi mai da drumul. Mă trezeam zvârcolindu-mă, ţipând, cerând ajutor; deşi mama (sau surorile mele) se afla cu un prosop ud la căpătâiul meu. Într-o bună zi m-am trezit după un vis pe care țineam morțiș să-l spun alor mei. Nu știu dacă mă ascultau sau doar se prefăceau că-mi dădeau atenție, dar eu le povesteam cu lux de amănunte fiindcă speram să-i intereseze ce le spuneam:
- „Ascultați aici!…Țin minte tot. Şi văd acum totul, atât de limpede – continuam fără să mă sinchisesc de neîncrederea fraţilor mei. Dormeam cu taica-moșu sub copacul din grădină, învelit numai c-o ţoală şi, deodată, la lumina stelelor, taica-moșu şi-a îndreptat spinarea, a scăpărat chibriturile de şi-a aprins luleaua de lut. L-am întrebat: <<Ce faci bunicule, nici tu nu ai somn?>>…
- Dar bunicul e mort demult, mamă, ce tot spune el? Nu vezi că iar aiurează? zgâlţâia soră-mea pe mama, căzută în extaz, asemeni Maicii Domnului, cu pruncul la sân.
- Taci tu copilă… o oprea mama la timp. Şi îi punea repede degetele la gură.
- <<…Hei nepoate, scoală şi tu. A venit timpul să vezi ce n-ai văzut, a zis atunci taica-moșu>>, continuam eu, mustrând-o cu privirea pe soră-mea, pentru necredinţa ei. …Intram amândoi la Mânza în grajd şi, pe paiele de lângă iesle, abia născut, se afla căluţul ei micuţ cu părul roşcat. Ştii, mamă… era ca frunzele mărului ăla uscat din grădină, era atât de micuţ, că-l puteam ţine în amândouă palmele întinse. Era o minune de căluţ. Nu cred să mai fi văzut cineva un aşa căluţ vreodată. La început m-am speriat, zău mamă, că nu mișca, dar am simţit palma grea a bunicului lăsată pe umăr, încurajându-mă: <<Nu te speria nepoate, nu-i mort, e doar neştiutor…>> Atunci i-am cerut bunicului să mi-l lase mie, că vreau să-l dăruiesc lu’ frate-meu Constandin, care se rugase cândva de mine să-i dau şi lui o jucărie cu care să se joace…
- Dar şi Constandin a murit demult, măi mamă, a murit de mic, n-are de unde să-l ştie el. Doar tu ştii mai bine, măi mamă! se arăta îngrijorată soră-mea cea mare.
- Lasă-l, lăcrima mama, vezi şi tu că nu visează acum.
În rest – povestea mai târziu mama – aiuram, aiuram, aiuram… Cu mare febră, şi fără nicio speranţă de însănătoşire. Mă aflam la hotarul unde nălucile întunericului, mă ademeneau la ele, luând chipuri şi glasuri de fiinţe dragi, cunoscute. Nimeni nu vedea năluca ce m-a urmărit până când în sat s-a auzit că a murit Mehmet Deliù. Sau am crezut eu că am pus năluca la pământ. Dar parcă poţi să iei de gât şi să dobori o nălucă?- vorba lui Victor Hugo.