Costel Simedrea plecarea din clepsidra 2 1(Costel Simedrea – „plecarea din clepsidră”, Ed. Hoffman, 2020)

              Timpului îi expiră perioada de garanţie, se consumă la grad de pericol, e tot mai netimp, i-a venit vremea să se ducă la culcare. Posibil să fie şi incinerat, dacă se va dovedi în cele din urmă suficient de toxic. Mai departe, probabil că se va mai naşte un alt timp, sau ăsta a fost tot, s-a terminat rezervele de timp şi va fi tare trist pe lume – care lume?...
               Atmosfera creată de Costel Simedrea în „plecarea din clepsidră” este una de final existenţial, ne găsim acolo unde nimicul începe să umble cu paşi din ce în ce mai grei, ca şi cum ar lua în stăpânire universul. Interesant e cum se petrece acest apocaliptic într-o muzicalitate aparte, proprie poetului: „Nisipul s-a scurs tot în mare,/ Clepsidra e-n doliu acum/ Învaţă cum e să măsoare,/ Timp de uitare, postum./ Azi plaja-i totuna cu marea,/ Imens necuprins de nisip,/ Iar marea stăpână-i uitarea!// Uitarea... ce trist arhetip!” (Marea de nisip). Ideea este apoi  reluată într-un (de)canto mai larg: „Purtăm o clepsidră în noi, fiecare,/ Ca pe un bagaj care ne-a fost menit,/ Şi curge din ea nisipul în mare,/ Poate în marea din care am venit// În clepsidra asta nimeni nu ne spune/ Cât timp ni s-a pus, nici cât ne-a mai rămas,/ Doar curge nisipul clipelor nebune,/ Ca într-un blestem, la fiecare pas...// Şi, cu fiecare fir care se duce,/ Ne apropiem de taina cea mare...// Într-un fel clepsidra este o răscruce/ Între un răspuns... şi un semn de-ntrebare!” (Răscrucea).


              Ceva mai lumesc şi mai puţin catastrofic, dar tot în ceaţa vieţuirii, unde dacă a mai rămas puţin aer acesta este obligatoriu sumbru, se pastelează astfel: „Este frig şi e noapte pe stradă,/ Umbre vechi se prefac în statui,/ Vor veni turişti să le vadă/ Întrebând fără rost: – Ale cui?,// Ale cui sunt statuile-acestea?/ Şi de ce toate au ochi pustii?/ Însă cred că-i prea tristă povestea,/ Nu se spune la ceasuri târzii/ Este frig. Ne-mbrăcăm în tăcere,/ E final de aduceri aminte,/ Ne-au trădat veşnicii efemere,/ Nu au fost decât nişte cuvinte...// Şi, de-aceea, de toate sătui,/ Nu mai ştim, nu mai vrem, nu ne pasă.../ Ne-ofilim sub ochi goi de statui/ Ca o iarbă puţin înţeleasă” (Ochi de statui).
               Vine şi rândul elegiilor, pe care poetul le amprentează cu câte un anotimp. Pentru că tot e plină vară, am ales una cu iarna: „Am scris cândva poeme pe zăpadă/ Cu mână tremurândă şi-ntristată/ Sperând că ochii tăi o să le vadă,/ Însă nu cred că le-au citit vreodată...// Nici nu au încercat să înţeleagă/ Povestea mea scrisă-n povestea lor/ Şi s-a pierdut astfel povestea-ntreagă:/ Trecut, prezent şi, poate, viitor!// Erau mai calde ca o zi de vară/ Zăpada au topit-o-ntr-un minut/ Şi a rămas din ea apă murdară/ Ca nişte lacrimi ce s-au scurs în lut...// Azi e târziu şi tu eşti prea departe/ S-au risipit dorinţele-n poveşti!/ De vei găsi poemele-ntr-o carte/ Te rog frumos să ni le mai citeşti.// Pe file sunt doar zbor în colivie,/ Cotcodăcit vulgar într-o ogradă.../ Ele au fost ce trebuiau să fie/ Numai acolo, scrise pe zăpadă...” (Poeme pe zăpadă). 
               Văd în Costel Simedrea un poet care permanent se redescoperă, în tematici îndrăzneţe, păstrându-şi însă nota distinctă, clar inconfundabilă dar perfect încadrabilă într-un curent mai larg, cu un ecou fabulos la public. Deşi această carte este în mare parte despre sfârşituri, ne aflăm de fapt în plin tumult creativ, unul întotdeauna binevenit.