N V Sarbu Arome de suflet(Nicolae Vălăreanu Sârbu – „Arome de suflet”, Ed. Armoniei Culturale, 2020)

             Este hotărât mare lucru să ştii a-ţi face viaţa un amplu pastel, unul care să îmbrace dar şi să dezbrace suflete, care să te însoţească la deal şi la vale, care să-ţi înţeleagă şi primăvara şi toamna. Un pastel reprezintă cea mai clară dar şi complexă formă de exprimare în cuvinte, la el nu se stă pictând, ci se umblă, se visează, se trăieşte sau după caz nu se mai trăieşte. Niciodată un pastel nu poate fi obiectiv, pentru că nu e artă fotografică, de fapt nici n-ar avea vreo legătură cu obiectivitatea.
              Nicolae Vălăreanu Sârbu este omul pastelului. El face şi desface forme, contururi,  pentru a ieşi la iveală conţinutul, dar nici vorbă a se gândi la acestea şi la acesta, ci la cum să le şi să îl coloreze frumos, interesant şi adesea nemaivăzut. „Arome-le de suflet” sunt de esenţă tare, nerecomandate acelora care se ştiu cu sufletul nerotund, în colţuri, pe unde încercându-le ar putea să le puşte. Şi preferabil nu încercaţi aşa ceva acasă, ci în spaţii mult mai largi, cum ar fi acelea pe care sunteţi siguri că le ştiţi cele mai de suflet...


             Mergând la poezia acestei cărţi, promisă de autor încă din iarnă, neştiind că va urma o perioadă amară pentru suflet, în care aromele s-au ascuns pentru a nu fi alterate, remarcăm o undă continuă, dar cu distincte grade de propagare, ceea ce înseamnă că poetul a trecut (vă spun eu, pentru că mi-a spus poetul, chiar aşa a fost), de la exuberanţă la convalescenţă.
             Din şarpele acesta prelung şi neveninos doar ameţitor, luăm pe rând inele demonstrative pentru consensiune şi deopotrivă inventivitate ideatică şi imagistică, presărate pe alocuri cu exploziile necesare.
             Astfel, chiar dinspre început, ca o dorită recuperare de relativitate: „Chiar din fruct arome lichide/ se risipesc prin aerul cupei/ cum iubirea prin inima mea/ luminând ca un felinar întunericul/ devin împreună muguri deschiși.// Simțind coaja prin care respiră lumina/ însetații de cuvinte caută înțelesul/ chiar dacă prețul urcă pe scară/ și valorile rămân tot ma jos.// Oglinda în care ne privim din umbră/ recunoaște bucuria lichidelor tari/ și timpul se umple c-un gol/ în care nimeni nu pune nimic,/ dar lasă crezul în fructul de aur.” (Oglinda în care ne privim).
            Uşor sau chiar destul de mult autobiografic în poezia sa, aşa cum ne-a obişnuit Nicolae Vălăreanu Sârbu, îşi păstrează şi cultivă consecvent spiritul ludic, ai zice că furişat, în maniera sa zglobie voit tinerească împletită cu înţelepciunea vârstei.
            Un poem de o expresivitate largă, înaltă şi adâncă, cu sensibilitatea la butonieră: „Aștept dintr-odată să mă treci/ peste puntea durerii/ cu răbdarea unui orb.// Lumina curge fluidă pe pământ/ prin oasele albe ale cerului,/ Luna culcată pe partea sa nevăzută/ cerne trecerea arcuită pe axă/ prin sitele stelelor.// Noaptea disjunsă în procesul cosmic/ rupe cu dinții din întuneric/ și se grăbește să apună.// Se crapă de dimineață prin fante de lumină/ ca într-un lemn cu inima roșie/ abundent sângerândă.// Soarele își desenează răsăritul/ c-un crepuscul de culori/ care se varsă peste marginile orizontului.” (Se crapă de dimineaţă).
            Iar ceea ce pe mine unul mă convinge ca fiind scris ca dintr-o nevoie de depunctare a realului în mediocritatea sa, de asemenea în perspectiva şi poate chiar în preajma sublimării hotărâte şi aş putea zice, definitive: „Tu știi prea bine/ în care sălaș o să locuiești/ niciodată nu pleci/ pe drumuri care nu duc niciunde// eu rămân cu sufletul împăcat/ să aștept la fereastra nopții deschisă// te păstrez stăpână a inimii/ un imbold care vindecă răni/ și nu iese în afară/ decât cu iubirea adusă în brațe/ cu trupul subțire/ și arcul întins/ peste pustiul vieții nisipos” (un imbold care vindecă răni).
             Această carte cu arome, această carte de suflet.