Când eram copilă și mă întreba cineva câți prieteni am, afirmam cu încredere că aceștia sunt câteva sute sau chiar câteva mii.
Și nu înțelegeam de ce adulții îmi zâmbesc cu atâta neîncredere. Știam că spun adevărul.
Aveam o listă a mea unde-i numărasem pe toți. Și chiar dacă mai scriam o dată același nume pe care-l mai notasem și-n ziua anterioară, acest lucru nu conta. Abia mult mai târziu am observat că lista e mult mai scurtă și spre surprinderea mea prietenii mei erau din ce în ce mai puțini. Fie m-am schimbat eu, fie timpul, societatea, cert este că la o vârstă mai tânără ai mulți prieteni, chiar o lume întreagă. Și acest lucru se întâmplă pentru că îi credem pe toți cei din jurul nostru buni.

Așa cum și un bătrân fiind întrebat de ce nu-și încuie casa, acesta a întrebat și el mirat: „Păi ce, avem noi oare hoți în sat?” Iată că sunt și unii care au încărunțit în bunătatea lor. Iar noi, parcă am lăsat acest sentiment să se atenuieze. Și l-am înlocuit cu invidia, neîncrederea și cu obiceiul de-a scutura continuu praful de pe haina celuilalt. Abandonând în felul acesta și toate gândurile bune. De parcă singurul scop pe care-l mai avem este să studiem defectele omenirii. Dar, până la urmă, nu-i atât de greu să fii prieten și să ai prieteni. Avem nevoie doar de-un singur lucru: să fim îngăduitori unii față de alții și să nu judecăm după aparențe, pentru că nimeni nu știe ce-i în sufletul altuia, dar să ne acceptăm așa cum suntem.