Jhonny avu o noapte zbuciumată, duelul de a doua zi nu i-a dat pace. Totuși nu putea renunța și fugi, toată societatea newyork-eză l-ar fi considerat “gay”, pe atunci nefiind un titlu “prea” onorabil. Așa că în dimineața zilei de 8 martie 1857 își trase hotărât cizmele de cowboy și ieși în oraș.
Călărind un veritabil Thoroughbred, protagonistul nostru face din mers cu ochiul doamnelor mature și tinere de pe uliță, cât își descheie vreo 2 nasturi de la cămașă, spre a-și dezveli pieptul proeminent. Ajuns în birtul “Black Beard” (since 1680 Trade Mark), chemă barmanița cu o lovitură convingătoare în masă (în acel an drepturile femii încă nu erau revendicate). Deîndată apăru o tinerică amabilă, îmbrăcată provocator, dar sărăcăcios.
“ – Yes Sire, what can I bring you?” … I am waiting….
– Ai răbdare fă, nu văzui că mă-necași? Damn bitch! Spuse Jhonny, scuipând. A whisky, please!”
- Detalii
- Scris de Cristian BODNĂRESCU
Citește mai departe: Whisky, cowboys și capre – despre 8 Martie
Motto: „Mai spune-mi tată o poveste,
Despre acei ce au luptat
Și uneori viața și-au dat,
Pentru o lume ce nu este.
Stau scrise-n pagini fapte mari/ a celor ce-și iubiră țara
Și-au înfruntat focul și para,/Cu brațul lor de oameni tari.”
(„Mai spune-mi tată...”de Oancă Aurelia)
„Iorga: Un popor care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu-și cunoaște părinții.”
Pe pereții Memorial Gherla stă scris:
„Unii oameni
aprind lumânări/ la biserică
pentru aceia care trebuie
să fie povestiți.”. (Teodor Zaica)
-sau: „De câte ori mă gândesc la trecut, îmi dau lacrimile—de câte ori mă gândesc la viitor, plâng de-a binelea”.
-sau: „Să povestim, să povestim fără de încetare să povestim! Acesta era Ordinul Seniorilor; din celulă, pivniță sau baracă. Povestirea ca act de memorie și creație constituie singurul remediu prin care dizolvăm granițele dintre vis și realitate, dintre frică și pieire, dintre je și moi, eu și mine”. (Ion D. Sârbu)
- Detalii
- Scris de OLIMPIA MUREȘAN
Citește mai departe: GLORIE EROILOR NECUNOSCUȚI | MEMORIALUL GHERLA
În mijlocul iernii, sub un cer cenușiu și înghețat, o echipă de exploratori avansa prin viscolul necruțător al unei regiuni necunoscute. Pământul era înghețat bocnă, copacii împodobiți cu zăpadă păreau statui tăcute ale unei lumi abandonate. În fruntea grupului, profesorul Dima, un geolog pasionat, studia hărțile vechi care sugerau existența unei fisuri misterioase în această zonă.
După zile întregi de căutări printre munți ascunși de ceață, echipa descoperi o grotă colosală, mascată de un strat gros de gheață și praf înghețat. Aerul era ciudat de cald în interior, iar pe măsură ce coborau, pereții grotei începeau să strălucească într-o lumină slabă, albastră. Fisura părea să fie mult mai adâncă decât orice grotă cunoscută de oameni.
— E imposibil! murmură Dima. Acest loc nu ar trebui să existe...
Pe măsură ce înaintau, detectoarele de radiație începeau să vibreze slab. În aer plutea un gaz necunoscut, bogat în heliu-3 și compuși care nu ar fi trebuit să existe la suprafață. Era posibil ca această cavitate să fie conectată la camere magmatice ascunse sau la o rețea de caverne interioare ale Pământului?
- Detalii
- Scris de Adriana Crăciun
Reîmproprietărit de noul an, cu dorinţa de a-şi da silinţa a lăsa neşterse urme pe unde trece, studentul Nicolae Titulescu vrea să vie cât mai curând ziua când românul va figura cu strălucire în concentrul european intelectual; pentru aceasta, spune el, nu trebuie nici războaie, nici multă dibăcie politică, ci numai muncă (27 februarie 1904-ziarul Cronica).
Respirând de peste trei ani aerul Parisului, Nicolae se strecoară prin coridoarele protipendadei, cu îngrijire a nu se lăsa atins de ruina sufletului. Pentru el, capitala Franţei este un soi de amestecătură de naţii, venite de dincolo de Mediterana, din estul Europei şi din ţările asiatice.
Mult râvnit, acest oraş are meritul de a împrăştia cu prisoase gustul unei vieţi libere, neîmpovărate. Este un adevăr de neocolit, că boierimea crescută în şcolile Parisului îşi găseşte uneori alunecare şi spre cele urâte. Cei în vârstă, care nu vor a se deprinde cu schimbarea, spun că acest veac a început cu multă decadenţă, şi că aplecarea tineretului spre obscen, ba chiar spre depravare, iese vrând-nevrând la suprafaţă, ca untdelemnul deasupra apei, ceea ce aduce umbrire omului, de oriunde ar veni el.
- Detalii
- Scris de Eugenia Coman
Citește mai departe: REAZIMUL SUFLETULUI (Anul acțiunii - 1904)
La început, bărbaţii aceştia vânjoşi se speriau. Credeau că sunt iele, că sunt trimise de Necuratul, dar acum în singurătatea pădurii, în adierea vântului de seară şi în aroma florilor de tei, se lăsau purtaţi de val şi li se dilatau ochii de bucurie. Simţau în ei cum li se ridică un val de căldură ameţitoare, li se făcea un gol în stomac şi-i cuprindeau o foame devoratoare.
Luna pe cer se învăluia într-o pulbere fină care se împrăştia în jur, coborând pe pământ pe o scară de mătase. O fi şi ăsta un semn dumnezeiesc, n-o fi chiar păcat!
Pădurea se încărca de o aromă de busuioc şi din arborii cei mai înalţi ţâşneau spre cer lumini albicioase care se făceau atât de înalte, încât căpătau reflexe sidefii. Totul părea ireal. Bărbaţii se văzură deodată înfăşuraţi în hlamide.Fiecare se lăsa dus de aromele pădurii, căutându-şi mireasa. Bărbaţii nu ştiau dacă ceea ce vedeau sunt mirese sau aluni potopiţi de flori albe care zburau în derivă prin jur ca nişte fluturi. Întindeau braţele să prindă florile sau fluturii sau iluziile, dar fiecare îşi lua mireasa şi alerga prin toată această ploaie de flori albe, arome de verde crud şi busuioc. Lumina începutului de lume. Cuvintele încolţeau în mintea mirilor, cuprinzându-şi mireasa în braţe cu dorul clocotind în oase.
- Detalii
- Scris de Elena Netcu
Citește mai departe: Iubirea din Valea lui Begu (fragment din romanul Paşi spre Infern)