-Dimineaţă, la ora şase, să fiţi la medic, la etajul doi!  le spune recepţionera, celor cinci-şase, veniţi  să-şi petreacă câteva zile la tratament şi odihnă, departe de casă şi grijile ei, sperând să-şi găsească alinare la durerile ce-i încearcă în anotimpurile reci ale anului. Ba mâna, ba piciorul, ba coloana, ba genunchiul....
Aceştia se uită cu toţii, unul la altul, fără să adauge nimic, siguri fiind ca aceasta a greşit şi ora, precum greşise şi numere de camere, trecute invers, pe fişe,... nume de persoane sau date.
Se vedea de departe că era începătoare într-ale calculatorului, care “nu-i primea”datele înscrise de tastatură.
Nimeni nu spune nimic, se mai aşază încă o dată pe muşamaua colţarului, din hol, să-şi mai tragă  sufletul. Suiseră scările, trăgând după ei geamantane şi sacoşe...sau...picioare bolnave.
-N-aţi văzut aici, pe colţar, un telefon mobil? întrebă un copil de cinci-şase ani, ce fuge grăbit printre oameni, pipăind canapeaua.

ecs Drumul șerpuiește tăcut, sub aburi de tămâie, lăsați în urma unor pași apuși. Toamna târzie își apleacă aripa umedă peste crengile dintre care luna plină scânteiază, printre cântece de cucuvea pierdute prin vuiet de vânt tăios.
   Dimineața rece mușcă din noapte, iar drumul se sustrage din ce-a însemnat odată viață  înfingându-se tăios în poarta cimitirului la care, răbdător, așteptă un Hristos.
   Ei se duc pe poartă, să ducă mai departe ce-a însemnat odată viață. Noi rămânem în poartă, privim spre groapa care cască sub un curcubeu îndoliat.
   Din pieptul dimineții, se eliberează, printre frunzele în care rubinul scânteiază, o pală de vânt cu iz de vin, de ceară arsă, tămâie și mort.

acp2Forfota a atins limite alarmante. Oameni, cu bagaje de mână, se înghesuiau la ghișee pentru a-și cumpăra un bilet de călătorie sau a obține informații. Alții și-au găsit câte un loc pe băncile din sala de așteptare. Unii se plimbau agitați dintr-un loc în altul înaintând cu greu prin mulțime. Nici ei nu știau ce doresc, ce caută. Ca niciodată, în ziua aceea toate trenurile aveau întârziere. Altele au fost anulate. Cei care depindeau de o anumită călătorie erau tulburați. Nimeni nu prea înțelegea haosul în care au nimerit.
A plouat mult în acea primăvară și zăpezile de la munte s-au topit, râurile nu au mai putut aduna atâta apă în albia lor și-au început să colocotească, să se umfle ca laptele uitat pe foc și să curgă pe lângă matcă cu putere. S-au vărsat care încotro. Unele mai năzdrăvane au reușit să rupă terasamentul unor căi ferate.
Rusalin se afla în acea zi în gară. Își dorea să se întoarcă acasă, în satul lui ce l-a abandonat cu mult timp în urmă. Stătea pe o bancă și privea agitația din jur. Din când în când mai recepționa câte o informație despre câte un tren.

Paulina GeorgescuTimpul începuse să dea semne că o lume se schimbă. După o iarnă altfel, fără haina cea albă, o primăvară și mai rebelă a venit peste noi. Cioclii au aruncat peste ea ciuma. Au ucis-o...
Lumea totuși încă mai merge. Timpul, acest ghid imprevizibil, își continuă mersul și el. Eu, trecătorul febril, îmi port pașii. Mă descalț pe coridorul timpului și pornesc haotic prin viață... Nu știu de ce, dar nu pot să simt deloc vara. În vara aceasta am pierdut tot... Mi-a murit umbra...
Tu erai umbra. Te purtam peste tot. Dar ei au oprit mersul. Au oprit lumea. Și eu te-am uitat într-o toamnă târzie... Sau tu m-ai trimis în iarna aceea... Când s-a aprins flacăra... Geruia, dar focul ardea...
M-ai uitat, te-am uitat... O vară destul de bizară. Știu doar că eram doi. Unul lângă altul. Și ce mult ne iubeam... Dintr-odată ochii tăi nu mai aveau iriși. Ceața se așternuse pe buzele tale. Și mi-am zis... Este o umbră... Este o umbră fără stăpân. Stăpânul murise. Murise în ultima vară... Era ultima vară în doi.

- Unde-i?
    A luat borseta şi a golit-o în întregime. Două instrumente de scris, agenda, telefonul, chei neutile şi un pachet început de batistuţe. Le vârî destul de iritat înapoi, plimbându-se la început calm prin apartament. Deocamdată nu era enervat. N-avea motive suficiente. Chiar se opri şi căută ceva de mâncare în frigider. Nimic să îi stârnească interesul. Se mulţumi cu un pahar de apă filtrată. Derula timpul ca să-şi amintească mai bine ce făcuse ultima dată, poate aşa o să găsească ce căuta. Normal, când eşti disperat nu apare nimic în afară de câteva detalii vagi şi vide. De multe ori proceda asemănător, ultima locaţie a subiectului vizat, folosit, utilizat, îi era mai uşor să-l identifice şi nu se lăsa pradă hazardului. Nu-şi amintea nimic, dar chiar nimic. O să fie superficial, va reîntoarce casa pe dos.
    În debara n-avea cum să fie. Dar o bănuială îi dădea târcoale. O deschise. Doar lucrurile familiare cu colţul respectiv întunecat. Colecţie de pămătufuri. Şi cozi de mătură. Şi pantofi nefolosiţi. Nu.