În curtea dintre cele două blocuri era linişte. La ea în bucătărie, mama Margasoiului îşi lipea obrazul de cuptorul aragazului. Se aşezase pe scăunel. O durea măseaua minţii. În cuptor se coceau două mere învelite în aluat. Margasoiului îi plăceau merele coapte. Mama Margasoiului nu plângea niciodată. Acuma avea lacrimi în ochi de durere.
În camera lui, întins pe dormeză, la lumina becului chior, Margasoiu citea: "Discursul domnului Lobel Adolf". În gură avea salivă pofticioasă de mere coapte învelite în aluat bine rumenit.
 
Lobel Adolf îşi construise cârciuma la marginea oraşului. Lucrase în Baden lângă Viena ca cişlic.

Nepoţilor şi strănepoţilor mei, această…vedenie

    Stăteam la taifas cu prietenii, la o întâmplare de răgaz, într-o cârciumă  cu nume pompos, cu berea sub nas, aprinşi la minte de "prăjeala" aperitivelor, a coniacelor mici, de una, de alta. De greutăţile şi opreliştile tot mai enervante ale vieţii noastre cotidiene, adică, olicăindu-ne c-am ajuns rău, că toate merg tot mai prost, că nu se mai poate etc. - Băi!, strigai eu, cavernos, cu timbrul meu tabacic, arhicunoscut de prieteni, staţi blând! Stop pe frână, şi retur 2 m de creier, că nu-i aşa.  Încă nu-i cotoioasă situaţia, şi n-am fumat toate relele. Ferească D-zeu să te conducă prostul şi să te bată nevasta! (Asta-mi spunea mie tata, în zilele lui de cumpănă!)

cplAzi îmi amintesc de satul socrilor mei și cât mi-am dorit o casă la țară. Cu verandă ca a soacrei mele: rotundă, înălțată cu un metru deasupra pământului, cu draperii portocalii, părea un montgolfier gata să își ia zborul. Coborai trei trepte și, pe cărări cu dale cărămizii, ajungeai în mijlocul naramzelor. De cele mai multe ori însă nu coboram. Îmi plăcea să le privesc de sus și mai ales dincolo de ele, ulița copilăriei soțului meu, Ionuț.
Îmi plăcea când vremea se alinta: ba ploua cu stropi mari și grei, ba era o căldură de te frigeau dalele prin sandale. Atunci, din țigla acoperișului încins ieșeau liniuțe de aburi care  scriau povestea unui ținut martor al semnelor din alte vremuri.
Ploaia se oprea la fel de brusc cum începuse și copiii cu sandale de gumă dădeau năvală pe ulița care râdea din nou la soare. Erau vreo zece copii care alergau zilnic în jurul fântânii și, într-o zi, hora lor s-a oprit brusc. Chiotele, trupurile aplecate, punerea mâinilor în șold mă chemau în mijlocul lor. Soacră-mea, căreia toți îi spuneau Bunela și care mereu apărea când nici nu te așteptai, văzând intenția mea, mi s-a proptit în cale:
― Iar ne dă târcoale broasca sestoasă. Bunela era sâsâită, dar eu credeam că o face intenționat pentru că, uneori, când uita sau era speriată, vorbea perfect. Ai văsut vreodată cu ochii tăi o broască sestoasă?

eoÎn vara anului 2019 Eusebiu Bădescu plecă în concediu din Berlin spre orașul său natal din România. Nu mai fusese de zece ani acasă, și în tot acest timp călătorise mult și întâlnise fel și fel de oameni, se confruntase cu situații grele uneori, ba mai mult de atât fusese căsătorit  și nevasta sa îl lăsase. Toate acele circumstanțe ale vieții sale de emigrant îl transformaseră într-un om călit în vâltoarea vieții. Ar fi putut să vină mai des acasă în concediu, dar nu dorise pentru că la douăzeci și nouă de ani suferise o mare decepție în iubire și dorise să plece fără a se mai uita în urmă. În acel an murise mama sa și profund îndurerat își dădu demisia de la poștă unde lucra ca funcționar și emigră în speranța că va uita totul.
 Sosi în orașul său natal de lângă Dunăre. Plin de amintiri și toate acele răni ale inimii sale pe care le credea cicatrizate simți cum se deschid din nou. Îi reveni cu putere în minte acel episod dramatic când fiind tânăr și naiv, crezuse cu toată puterea ființei sale în inocența iubirii. Și apoi revăzu cu ochii minții cum prietenul său cel mai bun cu care pe atunci își împărtășea toate secretele, îl trădase și îi luase logodnica.

bEu doar redau cât mai exact, vorbele Danei, căreia îi făcea plăcere să îmi povestească, ea fiind imobilizată la pat, iar astfel orele se scurgeau mai plăcut, evocând amintiri, comentându-le împreună.
Eram de zece ani în pensie, încă eram într-o veșnică acomodare…zilele în care nu aveam ceva concret de făcut, îmi păreau tare lungi…Am fost într-o vacanță în Grecia, cu un grup de pensionari. În camera am fost trei, două erau prietene bune, iar eu acceptasem cu plăcere să fiu a treia, pentrucă astfel nu eram obligată să am un program comun  cu cineva, ….Doream să îmi compun singură programul, să fac numai ce îmi chiar doresc…adică o vacanță minunată! Vag speram că poate voi cunoaște o persoană, cu care să mă simt bine, să fiu relaxată, adevărată, …să nu fie nevoie de acceptări din curtoazie, …dar nu s-a întâmplat. Am cumpărat acolo o saltea gonflabilă, cu gândul la lunile de vară care urmau și la posibilitatea de a  mai merge la apă.