omM-am născut cu malformația buză de iepure în anul 1990, când medicina nu oferea atât de multe răspunsuri ca astăzi, motiv pentru care, a fost un șoc pentru părinții mei. Ca să spun drept, nu știu exact cât de mare a fost șocul, pentru că nu știu cum arătam. Nu am fotografii cu mine de când eram mică, dar astăzi există internetul pentru toți și toată lumea poate vedea cum arată un copil născut cu această malformație. Eu am doar o filmare  de la o nuntă. Spuneam o poezie. Da, spuneam o poezie la o nuntă, așa, să fiu filmată, dar asta bineînțeles, când aveam deja câțiva ani. Aceea este cea mai veche amintire cu mine. Pozele sunt de mai târziu.
Sunt puține lucruri pe care le știu cu exactitate despre mine din acea perioadă, pentru că părinții mei nu prea au discutat cu mine despre asta. Îi înțeleg și înțeleg de ce au schimbat mereu subiectul atunci când le puneam întrebări. Îmi imaginez cât de dureros a fost pentru ei. Ce știu, știu mai mult de la neamuri, care nu s-au ferit să îmi povestească despre cât de uimiți au fost să mă vadă, sau cât de milă le-a fost de mine.
̶  Țin minte că părinții mi-au spus dinainte să merg să te văd. Mi-au spus că ai ceva la buziță și să nu mă uit ca țăranca, ca să nu se simtă prost părinții tăi, dar oricum, țin minte că mama ta plângea, mi-a spus Alina, atunci când am întrebat-o cum arătam când eram un bebeluș.
̶  Ei și? Cum arătam? am întrebat eu iar, privind-o în ochi.

fms hLa intrarea unui cătun... măcar de ar fi fost numai unul, m-a uimit iarba verde și deasă precum o perie de pe ulița principală. Dintr-un gard în celălalt un covor de iarbă verde și crudă. Inițial nu am înțeles cum era posibil, să nu fie nici o urmă de pași. Case erau pe ambele părți ale uliței dar, nici țipenie de om, de animal, nimeni.
Privind mai atentă casele am realizat că erau nelocuite de mult timp. Unele ajunseseră într-o așa stare de degradare că abia se mai țineau să nu cadă.
O jalnică imagine a ceea ce fusese sătucul cândva. Fațada unei case care fusese văruită în alb și ferestrele cu albastru, semăna teribil cu ploapa unui ochi gata să se închidă pentru veșnicie și cu fațada brăzdată de riduri adânci ca ale fostei stăpâne care se mutase de mult la ceruri. Nu mai erau stoguri de nutreț pentru animale nici lemne pentru iarnă. N-am vrut să stric armonia statornicită de natură, nu am vrut să calc iarba verde și deasă, de aceea când am auzit un clopot care bătea în dungă, m-am îndreptat către bisericuța de la marginea satului care se afla pe o mică ridicătură de pământ.

nae...În anul 1970 când am terminat liceul, fraţii noştri sovietici plictisiţi, sătui de votcă şi kazacioc, s-au hotărât să dea o fugă până la Praga să-i întrebe de sănătate pe cehoslovaci, care călcaseră puţin strâmb şi ca atare, rusnacii au intrat noaptea cu tancurile, fără să dea vreo veste. Au luat cu ei nişte polonezi, unguri, albanezi, bulgari şi vreo doi „redegişti” Singurul care s-a pus cu curul în uşă a fost Ceauşescu şi atunci, în momentele fierbinţi, nici nu a realizat ce pas mare a făcut în drumul lui spre graţia americană şi mai ales spre clauza naţiunii celei mai favorizate. Ruşii, cu un sistem de contrainformaţii şi spionaj bine pus la punct, ştiau ce-i poate pielea lui Nea Nicu şi au intuit că dacă îl calcă, nebunu’ începe războiul. Aşa că l-au lăsat în demenţa lui, urmând ca în anul 1989 să-i pregătească „culcuşul”. Totuşi, nea Nicu şi-a concentrat toate forţele pe malul Prutului iar gurile slobode şi colportorii au dus zvonul că mai multe tancuri sovietice, trecând graniţa spre România, ar fi fost topite de nişte arme fantasmagorice cu laser, ceea ce mi se pare exagerat. Oricum, după acele evenimente, efectivele militare s-au dublat iar recruţii nu scăpau de încorporare nici dacă aveau doar o mână sau un picior. Eu păream relativ întreg, doar la greutate eram mult sub şi ca atare m-au săltat, dar am apucat să dau un examen la facultate. Despre armată vă voi povesti mai încolo. Bacalaureatul l-am luat fără probleme, am fost o generaţie de excepţie, toţi au reuşit la bacalaureat din prima şi marea majoritate a intrat la facultate atunci sau în anii următori.

nae...Liceul l-am făcut la Rupea, cel mai apropiat orăşel de comuna mea, dar era unul dintre cele mai bune din judeţ. Printre colegi era şi un anume G.B. Cu 3 ani mai mare ca mine, fiul brigadierului silvic, şefului tatălui meu. Se ştia că acest G,B. nu se prea omoară cu învăţătura, dar era din „familie bună”. Rudele din partea mamei lui au fost cândva proprietarii celui mai mare restaurant din Braşov iar în anul 1948 la naţionalizare au cedat totul de bună voie, au trecut de partea comuniştilor şi astfel, unii descendenţi au ocupat funcţii importante. Adevărul e că erau harnici şi foarte buni gospodari. Acest G.B., un băiat chipeş după care întorceau capul toate fetele, era de o răutate ieşită din comun. Când eram mai mici, eu de 12 ani şi el de 15, părinţii noştri ne duceau cu ei în pădure când mergeau la marcat de lemne. Ei marcau şi noi alergam şi ne urcam în copaci. Uneori, G.B. mă supunea unor teste usturătoare. Îşi făcea o nuia lungă de trei metri şi îmi dadea la picioare. Condiţia ca să n-o încasez era să sar în sus când nuiaua vâjâia pe la ţurloaiele mele, dar avea el grijă să mărească ritmul, să nu-mi iasă pasul şi să-mi lase nişte urme sub genunchi. Cu toate astea, îmi plăcea să fiu în preajma lui deoarece îmi inspira siguranţă în orice situaţie şi mai ales în conflictele cu alţi copii. După terminarea liceului, tot datorită unor cunoştinţe, a intrat la o şcoală postliceală cu specific sanitar, dar la puţină vreme după ce s-a angajat la un spital, l-a bătut chiar acolo în spital pe un alt asistent medical şi a fost dat afară.

Dan Marius Cosma     Mai întâi a nins în ajunul Crăciunului; însă a doua zi nu mai vedeai urmă de nea. Apoi a fulguit în noaptea de Revelion, ca o părere. Peste două zile, ninsoarea a acoperit iar satul. La întroienit. De această dată, zăpada a ținut ceva mai mult, până după Bobotează. Pe urmă n-a mai nins deloc, toată iarna, prin acele ținuturi nordice.
     De la Crăciun la Bobotează. Cam în acest răstimp s-a străduit, în felul său, să înveselească locuința familiei Damian un pom de iarnă, împodobit de către Filip și Ana chiar în dimineața de Ajun, înainte ca primii colindători să le treacă pragul casei. În 2018, prima și a doua zi de Crăciun căzură în zilele de marți și miercuri, motiv pentru care Guvernul României decretase ca fiind liberă și lunea, ziua de Ajun; astfel că poporul nostru bugetar se pricopsi iar cu o minivacanță pe cinste. Era pentru prima dată când cei doi iubiți petreceau sărbătorile de iarnă împreună, și tot pentru prima dată când pomul de Crăciun nu era obținut de Filip, contra unei sume modice, de la fostul său coleg din școala primară, brigadierul Iureș. Era un brad artificial, încărcat și el, alături de celelalte lucruri ale Anei, într-o camionetă închiriată, în ziua în care femeia alesese să se mute de la oraș la țară, acolo în Nirocrata, ca să fie lângă viitorul ei soț.
     Globuri multicolore, tobe în miniatură, clopoței și bomboane în stanioluri galbene și roșii atârnau de cetinile sintetice ale bradului, de vreun metru și jumătate înălțime, montat pe un scaun în sufragerie, în dreptul ferestrei.