Motto: ’’Dublă e naşterea celor ce mor, şi  dublă pieirea...’’ (Empedocles din Agrigent)
I.    Fald.
(…)  

       Când îţi doreşti cu o pasiune mistuitoare un lucru care te înalţă, atât pe tine cât şi pe alţii, aproape întotdeauna îl vei obţine. În martie 1991, Nini îşi făcea deja bagajele pentru a pleca la o scurtă bursă  Soros de studii post-universitare, la Inter-University Centre din Dubrovnik. Cu o seară înainte de a părăsi Suceava avusese un vis mai puţin obişnuit. Se făcea că era deja în Dubrovnik, pe plajă, când deodată l-a strigat o femeie brunetă, foarte frumoasă. Ceea ce a reţinut din vis era amănuntul ciudat că femeia aceea ar fi fost din Andorra. De ce tocmai de acolo, dintr-un mic principat al Europei, despre care el nu ştia mai nimic? După ce s-a trezit, înainte de a  pleca la gară, a deschis uşor buimac o enciclopedie, curios să afle câteva lucruri despre acel tărâm muntos, din Pirinei, situat între Franţa şi Spania.

Când a primit invitaţia la nuntă, Iulia era singură. Deschise plicul şi citi. Îşi aminti că pe mire îl cunoscuse la nunta lor. Era elev pe atunci. Sora lui încă mergea la grădiniţă. Încerca să-şi imagineze cum arată acum cei doi şi părinţii lor, pensionari deja.
    Seara, telefonul sună insistent. Iulia ridică receptorul.
    - Servus, Iulia! Ai primit invitaţia la nunta lui Cornel?
    - Bună seara! Da, am primit-o. Îl aştept pe Eugen să stabilim programul. Mă bucur că avem ocazia să ne întâlnim! De tare mult timp nu ne-am văzut!
    - Ne-au invitat şi pe noi. Să mergem împreună!
- Foarte bine! Este un tren de seară. Va trebui să schimbăm în Simeria. Oricum, ajungem la timp pentru distracţie. Nu mai mergem cu mirii la biserică.

 Am trecut de mult de prima tinereţe,dar am să vă povestesc o întâmplare...ehehei de pe vremea              
studenţiei pe când  eram candidat la o viaţă pe care nu mi-o imaginam şi pe care cu siguranţă nu mi-aş
fi dorit-o aşa cum avea ea să fie.Dar drumurile oamenilor şi căile Domnului sunt încurcate aşa că....
   Aveam pe vremea aceia un coleg care printre toate cele,mi-era şi bun prieten.Colindam împreună
amfiteatrele ori sălile de lectură ale bibliotecilor până la ore mici în setea de a deveni desăvârşiţi;apoi
ne spuneam ofurile dar ne şi confesam ca tinerii în problemele cu care se confruntă oricare trecător
prin lume,când ajunge la anii juneţii.

Avea precizia unui ceas elvețian. În fiecare dimineață trecea prin fața casei mele, fix la ora zece, trăgând după el o frânghie umedă și lungă de trei metri. Povestea s-a repetat timp de zece zile. Apoi l-am întrebat de ce face asta. Mi-a răspuns simplu.
 “ Pentru că nu pot s-o împing.”
  În dimineața următoare, cu o jumătate de oră înainte de zece, am ieșit și eu pe stradă târând o funie veche, mai lungă și mai groasă ca a lui. În momentul întâlnirii, s-a oprit surprins, întrebându-mă la rândul lui de ce fac asta. I-am răspuns tot simplu.
  “Pentru că nu pot s-o împing.”
  Zilele următoare au adus în stradă, unul câte unul, pe toți locuitorii zonei. Fiecare își procurase frânghia lui, iar acum, cumva cu mândrie, trăgea de ea, prin praful cenușiu și  învechit al străzii.
  Deja din ce în ce mai multă lume urmărea cu interes acest spectacol, apoi, firesc, au apărut televiziunile și presa. De aici virusul s-a răspândit exponențial. În următoarele două zile toți bărbații orașului plimbau frânghii.

Norii s-au apropiat amenințător și au revărsat pe pământul acoperit de frunze atâta ploaie câtă  i-a refuzat în trei luni de vară. Apa alunecă încet printre rănile deschise ale  pământului încă însetat după atâta arșiță.  Nici o rază pală nu a mai reușit să străpungă pâcla norilor, o infinitate de nunțe de gri s-a etalat prin fața ochilor celor puțini care au îndrăznit să iasă din case într-o duminică rece de toamnă. Copacii răsfirați, zgribuliți s-au  văitat, s-au îndreptat  amenințători spre cer cerându-și frunzele-napoi, au lăcrimat amar, dar   s-au resemnat, aplecându-se a moarte spre pământ, scoarța lor și-a adâncit ridurile, s-a cianozat.  Frunze arse  și flori violet se răzvrătesc zadarnic în noroi, dar nu mai pot  să renască. Fumul discret s-a ridicat, amestecându-se cu picăturile grele de apă, dând o senzatie de sufocare.  Pașii mărunți și repezi ai oamenilor tomnatici  răsună   cadențat pe lespezile lunecoase, grele și ude. Pe strada devastată o femeie cu un șal gri își ridică ochii spre cer. Acum, că norii l-au adus mai aproape de pământ, ar putea să-i incredințeze dorința, iar el ar putea să i-o împlinească.