Bunica, sat Traistari, Ocnele Mari, poveste de viata reala

Prin radacini te identifici in raport cu ceilalti. Simti nevoia de cautare si de regasire pentru ca , undeva , in subconstient suntem condusi de aceste radacini. Drumul tau in viata este mai bine calauzit daca ai in jurul tau caldura celor care te iubesc, iar tu, la randul tau, ii rasplatesti cu dragoste. Poate ca este nevoia de a-i proteja cat inca sunt in viata si a le transmite lucruri pe care le-ai simtit nerostindu-le. “Bunicul , Dumitru Lazaroiu, era un om tare harnic. Muncea mult, dar nu ne lipsea nimic. Nu-i placea vorba multa si nici sa stea fara sa faca el cate ceva. Avea han la intrare in Traistari….han, cu odai, mancare buna, tiribomba in curte si “hora satului” duminica si de sarbatoare. Avea vii si pruni, ghetar si lac cu pesti, avea oi, vaci si cai si in spate . In deal, avea padure asa cum i- o lasase Dumnezeu. Satul era altfel. Lumea era mai unita, oameni se ajutau la munca si erau foarte solidari. Eram imbracati cu straie lucrate in casa, din in si lana. Eu nu tin minte sa fi cumparat vreodata vreo haina. Tineam viermi de matase in atelier si ii hraneam cu frunze de dud. Mama tesea toata iarna, iar eu si cele doua surori torceam in fus la caldura sobei. Gheorghe, fratele cel mare, era plecat in Constanta, facea scoala de ofiteri de marina iar Mihai il ajuta pe tata la treburile casei cu unchiul meu, fratele mamei, Niculae, si el flacau tanar.Eram cinci frati- trei fete si doi baieti si eram fericiti cu totii. Eram copil, dar tin minte ca si cand ar fi fost ieri. Veneam de pe deal cand i-am gasit la sfat , in casa lui Toma.

Era prin 1986, spre toamnă… Tocmai mă pregăteam să cer prin telefon de la secţia „PVC II” rezultatele pentru cele două şarje industriale experimentale cu un nou agent de suspensie pe care le încărcasem în ziua precedentă, când, deodată, sună acelaşi telefon:
    – Bună dimineaţa! Maiorul Popescu la telefon!
    – Vă salut!
    – Domnule inginer, azi vă rog să plecaţi puţin mai devreme şi să treceţi pe la mine pe la birou, vreau să stăm puţin de vorbă.
    – Am înţeles, să trăiţi!      
    Am trântit receptorul în furcă scăpând o înjurătură printre dinţi:
    – Naşterea şi parastasul…
    – Ce e şefu’, ce s-a întâmplat, au ieşit cumva granulate?, m-a întrebat îngrijorată doamna Ichim, colega mea de birou, responsabilă cu experimentările de laborator.
    – Nu, m-a convocat la vorbitor maiorul Popescu, cine ştie cine dracu’ m-o mai fi turnat iarăşi…    

Fiică-mea Alexandra s-a născut pe 21 august 1986, începuse deja marea criză de orice, de la alimente, la toate tipurile de produse de uz gospodăresc. Țin minte că era într-o joi, iar sâmbăta care trecuse nevastă-mea primise un cot în burtă de la un dobitoc în timp ce stătea la coadă în hală la tacâmuri, acele nenorocite de pungi de polietilenă cu gheare, aripi și gâturi de pui, fiecare într-un număr total aiurea, de obicei impare primele două și pare ultimile, era de tot râsul, ce mai!
    De altfel, sâmbăta, fiind zi scurtă la serviciu, era dedicată alergăturii după câte ceva de-ale gurii, orice, nu conta. De cum coboram din autobuzul care ne aducea de la Combinatul Chimic, pe la 13:30-13:40, eu și nevastă-mea ne împărțeam traseele și începeam să colindăm magazinele alimentare, hala și piața, în speranța că doar-doar vom găsi ceva comestibil.     
    În dimineața aceea de joi când îi venise sorocul, am pregătit-o cum trebuie, atunci știam ce am de făcut, nu ca la băiat, în 1982, când asistenta m-a luat la mișto văzând că nu o toaletasem în zona inghinală:

Oara lu’ Mărian Chircuț mergea des la oraș, avea doi copii căsătoriți acolo, un băiat și o fată, cu o diferență de vârstă colosală între ei – 15 ani! –, fata fiind… decrețel1. Avea un program fix: trei zile pe săptămână la oraș, patru – acasă; ce mai – făcea naveta, până și conductorii de tren se obișnuiseră cu ea, nici nu-i mai cereau permisul să vadă dacă l-a completat, îl avea pentru că bărbatu-său, Mărian, fusese ceferist în stația Sibiu. La început, acesta se supăra pe ea pentru obiceiul acesta nou pe care și-l făcuse. După o vreme însă, era bucuros că pleacă, mai scăpa de gura ei mare, fiindcă, dacă cumva lucrurile nu stăteau cum voia ea, făcea mare scandal; în plus, el obișnuia să mai tragă la măsea și ea nu-l suporta de fel să-l vadă abțiguit2.
    Arareori, când era la oraș, dormea la fiu-său, acolo venea doar în control și se ducea seara la casa ei, adică în apartamentul fiică-si, că doar ea i-l cumpărase, pentru cel al lui fiu-său nu dăduse decât avansul, restul fusese plătit în rate lunare prin reținere pe ștatul de plată la serviciul lui, terminase chimia și lucrase în cercetare pentru marele combinat chimic, intrat în faliment prin grija directorului general, care l-a furat la blană3, pe-o mână cu politicieni, acoliți și ziariști.

Moto:
Pe cine nu lași să moară,
nu te lasă să trăiești…
(proverb românesc)

    I. Budapesta, Hotel Gellert, 23 august / 5 septembrie 1919, ora 12:30:
    
    – Toadere, vez’, bă, că iară te caută copiii ăia gemeni – îi spuse soldatul Mitu Teșcuț, cioban din Loviște, lui Toader Baciu, soldat din Ip, sat din Sălaj, care lucra la intendența trupelor române de ocupație a Budapestei, știa limba maghiară bine, vorbit-citit-scris.
    – Adu-i aici, că am să le dau ceva – i-a răspuns Toader și a început să-și strângă hârtiile de pe birou, după care, dintr-un sertar a scos trei poze și a prins a se uita cu drag la ele…   
    În 1914, când a început marele război, Toader, un bărbat falnic de 30 de ani, însurat și cu patru copii, a și fost concentrat într-un regiment al Armatei 1 – Austro-Ungare și trimis pe front. După certificatul de naștere părea că era ungur, căci acolo era trecut ca fiind… Todor Bacsy. Pe certificatul de naștere al tatălui său era însă trecut numele de Toader Baciu. Până la intrarea României în război, în 1916, a fost cum a fost, dar după aceea a început coșmarul pentru el, fiindcă, înainte de a pleca pe front, tatăl lui i-a spus: