Am trecut de mult de prima tinereţe,dar am să vă povestesc o întâmplare...ehehei de pe vremea              
studenţiei pe când  eram candidat la o viaţă pe care nu mi-o imaginam şi pe care cu siguranţă nu mi-aş
fi dorit-o aşa cum avea ea să fie.Dar drumurile oamenilor şi căile Domnului sunt încurcate aşa că....
   Aveam pe vremea aceia un coleg care printre toate cele,mi-era şi bun prieten.Colindam împreună
amfiteatrele ori sălile de lectură ale bibliotecilor până la ore mici în setea de a deveni desăvârşiţi;apoi
ne spuneam ofurile dar ne şi confesam ca tinerii în problemele cu care se confruntă oricare trecător
prin lume,când ajunge la anii juneţii.

Doi piţigoi cu penele muiate în purpură se hârjonesc veseli pe o crenguţă de alun. Câteva raze de soare, văzându-i, s-au strecurat pe furiş, ciufulindu-le moţurile stacojii.
          - Cine a îndrăznit să-mi atingă pălăriuţa cea nouă?  se burzului arţăgos unul dintre Piţigoi având câţiva stropi galbeni pe aripi ca nişte pistrui.
          - Ce ţi-a venit, că doar n-ai crede, că am fost eu?  zise celălalt Piţigoi cu glas peltic, alintându-se. Aşa cum se obişnuise acasă, în cuibul rotund cocoţat pe-o tulpină de merişor înfrunzit.
          - A fost vântul; aşa face el dimineaţa: când se strecoară în pădure, e dornic de joacă! îi lămuri o Coţofană căţărată pe creanga unui stejar din apropiere.
          - Dar ce, vântul se joacă? întrebă curios Pistruiatul.  
          - Ba, încă cum! Odată, într-o vară, pe când mă aflam în dumbravă, m-a chemat, să ne jucăm de-a iarna!

În dimineaţa aceea, Doruleţ, gătit în costum albastru de catifea şi cu pantofi noi nouţi, roşii, de lac, a plecat de acasă grăbit, hotărât să ajungă la timp în dumbrava micsandrelor din pădure. O pajişte năpădită de iarbă şi flori.
          Aici, îşi dădeau întâlnire vieţuitoarele pădurii, pentru a asista la înscăunarea Cerbului Carpatin ca rege peste împărăţia codrilor, munţilor şi izvoarelor. Era o sărbătoare mai puţin obişnuită pentru locuitorii satelor din împrejurimi. Doruleţ era mândru de asta. Nu oricine putea beneficia de un asemenea  privilegiu. Să ia parte la înscăunarea Măriei sale Cerbul Carpatin peste o împărăţie atât de frumoasă şi bogată precum o gură de rai. Aici, arborii din păduri stau de vorbă cu izvoarele şi stelele, să-i poată auzi mersul tiptil al Lunii, coborând din cer în chip de fecioară, să-şi scalde în apa de crini a izvoarelor trupul de raze mlădiu, laolaltă cu lebedele şi căprioarele!
          Doruleţ avea toate motivele să fie mândru. Fusese invitat de-un stol de ciocârlii şi rândunele care-i bătuseră în zori în fereastră cu ciocul. Acestea făceau parte din suita regală!
          Când băiatul a ajuns în locul ştiut peste crestele munţilor şi ale pădurilor marginile cerului prinseră a se rumeni.

Îmi place luna aprilie, când natura se îmbracă în haine de gală... Când verdele crud îmi pictează retina și parfumul florilor mă ademenește să pășesc pe cărări necunoscute... Îmi las pașii să mă poarte în ce direcție vor... Mă simt  ca și cum aș păși prin timp... E sâmbătă dimineață și doar câteva persoane aleargă prin parc... Mă opresc să-mi trag sufletul pe o bancă, nu departe de lac. Închid ochii și  îmi răsfăț auzul cu ciripitul păsărelelor. După foarte puțin timp aud pe cineva:
-    Sorina?
-    Da...
-    Ce faci? Sunt Raluca Păun, colega ta din generală, îmi spuse ea zâmbind.
-    Doamne, Ralu! Nu-mi vine să cred! Cât mă bucur să te văd! Hai să te pup! Doamne, câți ani au trecut...aproape douăzeci și cinci... Abia te-am recunoscut după zâmbet. Ce mai faci?
Și-am început să povestim vreo două ore. Ne-am amintit de colegi. Am schimbat numerele de telefon, adresele de Facebook, de e-mail, hotărâte să nu mai pierdem legătura.

„Doamna Clara părea foarte curioasă să afle ce o adusese pe Tea pe insulă, ce părere avea despre ce văzuse până la momentul respectiv. Tea explicase în câteva cuvinte despre cei câțiva români pe care-i cunoscuse deja, despre ocupațiile lor dar, atinsese și faptul că erau nedreptățiți, pentru faptul că munceau pe bani puțini. Erau plătiți ca muncitori necalificați deși mulți dintre ei aveau calificari, dar nu găseau locuri de muncă pe măsura calificării și priceperii lor.
Se oprise apoi ascultând-o cu multă atenție pe doamna mai în vârstă cu peste zece ani decât ea. Făcea eforturi să înțeleagă exact ceea ce avea ea de spus. Serviseră masa cu toate delicatesele oferite de patron, Marco vorbise mai mult cu acesta iar Tea se întreținuse cu soția patronului. Nu era chiar seara ideală la care se gândise ea înainte de plecarea de la casa lui Marco dar, ea nu avea nimic împotriva îmbinării mesei cu afacerile bărbaților. Considera că Marco este un om deosebit prin felul natural cum se purta cu ea dar și cu ceilalți.
Seara trecuse într-o atmosferă plăcută, amicală, dar și cu o strângere de mână în privința vinului nou pe care patronul îl aștepta de la Marco. Și-au luat rămas bun la fel de ceremonios și cu promisiunea că vor mai reveni cât de curând.
Unul din tinerii care serviseră la masă era român din Oltenia și Tea schimbase câteva cuvinte cu el. Acesta își adusese și soția și copilul cu el pe insulă și era chiar mulțumit de viața lor acolo.