Timpul își târâia picioarele clipelor pe alei de vieți trăite pe sărite. În tic-tac-ul cartierului de lux, un pian își fredona simfonia inimii la geamul unui bătrânel sorbit de amintiri. Depăna de zor în caier de vise cu ochii deschiși și privirea aruncată în gol spre fereastra crăpată ce dădea spre curtea interioară a blocului.
Zgomotul trecătorilor grăbiți se contopea cu muzica ce răsuna de la pick-upul moștenit de la tatăl lui, singurul companion de nădejde al vieții sale. Aplecat de gânduri și de ani cu pipa în mână, număra rotocoale de fum ce dansau pe notele inimii ca într-un spectacol cu ușile închise. Când deodată auzi o bufnitură puternică ce-i îngropa timpanele în tăcere tăindu-i respirația, începu să-i tremure genunchii și mâinile iar cerul parcă se făcu pâmânt și pământul cer. Credea că-i doar o altă criză de Parkinson ce îl lovea și vlăguit de puteri se îndreptă spre sertarul cu medicamente. Ca într-un carusel fără buton de oprire se simțea, picioarele nu-i mai dădeau ascultare și totul în jurul lui se prăbușea. Zidurile cădeau pe rând, ferestrele și ușile se scoteau singure din tâțâni într-o continuă dușmănie, praful se alegea și se așeza pe toată munca lui de o viață. Ajunsese cu greu în bucătăria făcută fârâme să-și ia un pahar de apă, câlcând peste molozuri își făcea inventarul trăirii pe retina sufletului într-o secundă când realiză că era un cutremur puternic ce-i zguduia casa și existența.

În veranda largă, cele două vecine stau la o poveste, pe fotolii, savurându- și cafeluța de dimineță. Așa, cam pe la 10…
-Auzi, tu femeie bună și de omenie, cum zice bunica, te- ai uitat aseară la televizor, să o vezi pe doamna aceea care o înfiat un copil...nu știu de unde era, dar am auzit ce o pățât, cu părinții lui, după ce l-o crescut mare ! Doamne ferește ! Să faci bine și să primești rău ! Până într- atâtaaa !
Tu te miri de ce-ai văzut la televizor, dară, ia ce- o pățit cumnata mea ! Și, poate, câââți ! Îi plină lumea de neoameni !
Cumnata asta n –o avut copii, deloc .O știi, îi mare doamnă, la oraș. Mai la bătrânețe, s- o gândit să ieie de suflet un copil, să nu fie singuri și pustii, la bătrânețe. Ce nu aveau ? Domni mari, cu serviciuri bune, în oraș, casă, avere, de toate…
Află ei, nu știu de unde, că cineva, o femeie ce zice ca i -ar fi mătușă la o copilă, o ține la ea, o crește și o poartă la școala, dar și la vaci și la capre, ca și ei. O ținea femeia că i- ar fi nepoata ei ,macar mai aveau o grămadă de fete și gineri și nepoți. Despărțiți, unii, cu copii de adaos, doamne ferește ! Da, copila, îi zâcea mătușă.

ganeaEra o femeie zdravana, inalta, osoasa.
Baticul transparent de un rosu aprins, lasa sa i se vada parul auriu, carliontat, neglijent strans intr-un coc la spate. Era imbracata intr-o bluza si o fusta cu pliuri, de aceeasi culoare ca a baticului, dar picioarele tradau faptul ca nu mai incaltase demult vreun papuc.
O vedeam cu ochii mei de copil cum umbla fara tinta, de colo-colo, gesticuland si vorbind cuiva nevazut...mai apoi incepea sa planga si sa intrebe : "De ce?! Ce vina purtau ei ?!...Iertati-ma, iertati-ma ca nu am putut sa fac nimic!..." Apoi, sfarsita, se aseza pe marginea santului, cu spatele icovoiat ca sub o grea povara, cu privirea goala, trecand dincolo de tot ce i se infatisa inaintea ochilor.
"A venit iar Nebuna. ", spuneau femeile care treceau pe langa ea. Nimeni nu o cunostea, nimeni nu stia de unde vine.
Nebuna nu le baga in seama, statea acolo jos si insira vorbe fara noima, iar din florile galbene de papadie, facea coronite si le intindea in fata ei ca si cum le-ar fi daruit cuiva si spunea: "Luati-le, sunt pentru voi, stiu ca le iubiti!
O priveam prin gardul curtii si nu as putea explica, de ce fara sa o cunosc, ma incerca un sentiment de mila...
Apoi, brusc s-a ridicat si m-a intrebat : " Nu ai ceva de mancare?"

ifrÎn turnul bisericii vechi de aproape trei sute de ani, și-a făcut cuib o ciocănitoare.
Ce mare lucru? Poartă Dumnezeu de grijă și păsărilor cerului. Așa e, dar parcă nu-i era indiferent părintelui că în fiecare zi apărea încă o gaură în lemnul bisericuței, oricum vechi și ros de dinții ascuțiți ai timpului. Așa că, ori de câte ori ploua, câteva lighiene erau așezate în naos, în pronaos, chiar și în altar. Bombănea mereu preotul că i se udau covoarele țesute de femeile satului și podeaua se distrugea văzând cu ochii.
Sâmbăta aceea era însorită, copacii și-au plesnit mugurii, iar vântul mirosea a verde colț de iarbă. Părintele s-a apucat să bată toaca, așa cum nimeni nu știa să o facă. Ba o mângâia părintește cu ciocanele de lemn, ba o certa dușmănește, făcând întreaga vale să răsune și chemând oamenii la biserică. Hop! și ciocănitoarea noastră! Își începea concertul în turnul bisericii, ca un ison la melodia toacei. Concertul păsării a stârnit în sufletul slujitorului Domnului sentimente amestecate : ,,de data asta, îi vin de hac afurisitei!”... A urcat în turnul bisericii, a stricat cuibul, a astupat găurile, a dat cu insecticid , iar la finalul zilei, obosit, preotul a simțit că i s-a luat o piatră grea de pe inimă.
Duminica a adus cu ea darul așteptat de toți: Sfânta Liturghie care umple biserica de cântări îngerești, de zâmbete de copii, de bucuria împărtășirii .Toaca a răsunat în întreaga depresiune, însă de această dată, ciocănitoarea nu a mai venit. Bucurie mare pentru părinte! Dar toată slujba s-a gândit la ea: unde a zburat,ce biserici mai distruge, mai trăiește? Pasărea însă nu s-a mai întors niciodată.

coriniMătușa Valentina, era sora mai mică dintre cele două surori ale tatălui meu.
Era o femeie de o statură mijlocie, plinuță, un pic roșcată, probabil invazia pistruilor îi dădea culoarea feții, avea ochi dulci și buze... vai buzele ei, când le strângea un pic, păreau a fi în două straturi, sau mai bine zis avea două rùnduri de buze. Era diferită total față de soră-sa mai mare, dulce din fire, blajină și senină în zâmbetul ce nu-i lipsea niciodata de pe chipul său. Mereu îmi era alături, fiind așteptată, iubită și îngrijită de către ea, Trăia în casa bunicilor, pe care nu-i cunoscusem, ea le luase locul, așteptând în casa lor nepoțeii.
Aveam o deosebită plăcere să merg la ea, atunci când mă cerea de la părinți. Maică-mea îi înțelegea singurătatea, deaceea punea o vorbă bună tatălui meu, care era contra categoric de-a dormi la mătușa. Ea muncea în ferma ,,kolhozului”și cât nu s-ar fi schimbat, și cât nu s-ar fi spălat, oricum acel miros înțepător persista pretutindeni. Taică-meu o dogenea deseori zicându-i:
-Vale! Așa o numea el, ai grijă de fată! Vezi să doarmă in aer curat, schimbă-ți cuierul cela, sau lasă-ți hainele de lucru afară, în șopron! Taică-meu mereu îi găsea cusururi. Ea le auzea și nu le auzea, făcea ceea ce-i trecea prin mintea ei de femeie nemăritată.