titina teneVara trecută am întrebat pe Catinca, nepoţica mea de trei ani:
- Unde vrei să mergem la joacă?
- Acolo, la Farmec, în parcul pe care l-a făcut primarul tatălui meu, Ionuţ.
- Nu e numai primarul lui tatăl tău că este şi al meu.
- Nu, nu este primarul tău, că tu nu ai servici la primăria lui tăticu…
- Bine…
Fântâna arteziană răspândea o răcoare plăcută. De pe iarbă încă nu se ridicase roua. Porumbeii ciuguleau pietricele. Am adunat şi eu cinci pietricele cu care să o învăţ pe Catinca să se joace aşa cum mă jucam în copilărie.

titina teneGata! Mă lămurisem de oraş. Niciodată nu mai merg acolo. Pentru că acolo sunt filme cu oameni care se omoară între ei, acolo este bere pe care dacă o bei te ameţeşti şi nici nu mai vezi trenul şi mai ales pentru faptul că acolo fumează chiar şi femeile. Eu ştiam că numai bărbaţii fumează, dar acum ne-a venit o profesoară de la oraş. Şi ce credeţi? Am văzuto, cu ochii mei, cum fuma, în recreaţie. Am rămas cu gura căscată. Scotea fum pe gură şi nas. Abia am aşteptat să vină fratele meu cel mare de la oraş să-l întreb ce înseamnă să fumeze o femeie. El a zis că “aşa e la oraş, lumea se emancipează. Primul om din Europa care a fumat a făcut puşcărie şi când a ieşit fumau toţi! “ Eu nu am înţeles nimic din explicaţia lui. Nici nu ştiam ce înseamnă emancipat. Mi-a venit o idée genială, credeam eu. Dacă nu mă mai duc la oraş, atunci de ce să mai  merg  la şcoală? Şia aşa erau7 kilometri până la şcoală. Iarna ne îngheţau picioarele în opinci, iar vara vroiam să ne jucăm. Şi apoi nu vedeam în ruptul capului nici o legătură între radicali şi sapă, sau între fracţii şi sapă. Ce nevoie aveam de şcoală? Aşa că am hotărât, împreună cu altă fată din sat, să nu ne mai ducem la şcoală. Plecam de dimineaţă la şcoală dar nu ajungeam acolo.

titina teneEra prin anul 1963. Terminasem școala tehnică hortiviticolă Drăgăsani și urma un an de practică. Mă plimbam pe străzile însorite ale orașului Drăgășani cu un băiat, Florin. Ne cunoscusem de câteva zile in parcul din centrul orașului. El învăta pentru admiterea la facultate, iar eu urma să plec la țară după care mergeam în Baia Mare unde aveam  un frate. El era timid iar eu la fel. Nu stiam ce să ne spunem, timpul de când ne cunoscusem era prea scurt și prea repede trebuia să ne despărțim. Am trecut pe lângă niște case împrejmuite cu  gard din lemn. Porumbii erau mai mari decât gardul. Parcă eram în satul meu Ușurei…
-    Rupe-mi o frunză de porumb..
-    De ce?
-    Așa…

Astăzi mi-am dat demisia. Trebuia să se întâmple odată şi asta. Am lăsat o cerere şi am plecat. Apoi m-am simţit mai liber, mai uşurat.Când i-am spus mamei, a plâns, după care, m-a ameninţat ca nu-mi va mai da de mâncare pe gratis. Fratele meu, care scria ceva la masă, m-a privit ciudat, dar am simţit că în sinea lui mă înţelegea şi mă aproba. De fapt nu câştigam nici cât să-mi duc traiul de la o zi la alta. Acest sentiment m-a liniştit într-un fel.

Am ieşit în oraş. Ştiam că undeva, pe bulevard, aveam să-mi găsesc prietenii. Aproape toţi sunt şomeri. Poţi să-i întâlneşti pretutindeni şi la orice oră. Câţiva pleacă seara prin satele din împrejurimi de unde a doua zi revin, mereu cu speranţa că vor găsi ceva de lucru.

Era prin 1986, spre toamnă… Tocmai mă pregăteam să cer prin telefon de la secţia „PVC II” rezultatele pentru cele două şarje industriale experimentale cu un nou agent de suspensie pe care le încărcasem în ziua precedentă, când, deodată, sună acelaşi telefon:
    – Bună dimineaţa! Maiorul Popescu la telefon!
    – Vă salut!
    – Domnule inginer, azi vă rog să plecaţi puţin mai devreme şi să treceţi pe la mine pe la birou, vreau să stăm puţin de vorbă.
    – Am înţeles, să trăiţi!      
    Am trântit receptorul în furcă scăpând o înjurătură printre dinţi:
    – Naşterea şi parastasul…
    – Ce e şefu’, ce s-a întâmplat, au ieşit cumva granulate?, m-a întrebat îngrijorată doamna Ichim, colega mea de birou, responsabilă cu experimentările de laborator.
    – Nu, m-a convocat la vorbitor maiorul Popescu, cine ştie cine dracu’ m-o mai fi turnat iarăşi…