mhA fost o dată ca niciodată, că de nu ar fi, nu s-ar povesti. Un regat mare, mult mai mare decât oricare altul. Și un palat atât de mare, vai! Mare de ajungea până la cer. Și toți cetățenii care erau în regat erau fericiți. Copiii se jucau, adulții munceau și tot regatul era în armonie.
  Pentru un loc așa de mare și vesel, era evident, trebuia să fie și un conducător bun! Regele Jasper era unul dintre cei mai apreciați regi din lume. Știa să facă pace în tot regatul, dar provocat nu dă lipsă de curaj și putere. Soția lui, regina Catherine este o femeie foarte blândă, cu suflet mare pentru ori și cine. Împreună au domnit acest regat, având grijă să fie toți cetățenii fericiți.
  A existat o singură problemă totuși, aceștia nu au avut niciun moștenitor. Regina nu putea face copii. Au adus vrăjitori de pretutindeni sperând că aceștia vor găsi o cale ca regatul să aibă un prinț. Anii treceau și nici o veste îmbucurătoare. Regele și regina au început să îmbătrânească și odată cu trecerea anilor speranțele erau tot mai slabe. Regina nu mai voia să iasă în mulțime. Se retrase în lumea ei și o tristețe apăsătoare o ținea captivă în palat. Regele deveni din ce în ce mai îngrijorat de soarta ei și nu știa cu ce și cum să o înveselească. În zadar au organizat petreceri, grădina palatului a umplut-o cu flori și cu cele mai frumoase păsări cântătoare.

mh Henry visa de când era copil să călătorească în jurul lumii. Acum crescu destul de mare încât să-și împlinească acea dorință efemeră. El își pregăti aproape tot ce crezu că îi va fi de folos, dar când se gândi mai bine, nu putea să plece pur și simplu și să își lase singură sora mai mică. Așa că îi propuse să-l însoțească în această aventură.
  - Dragă Beatrice, eu am să pornesc într-o lungă călătorie. Nu pot să te las singură acasă, așa că aș dori să mă însoțești.
  Ea nu stătu prea mult pe gânduri, și acceptă de îndată. Deși ei nu îi plăcea să plece prea departe de casă, se gândi că tot mai bine este să fie lângă fratele său fiindcă, nu se știe, poate îi va fi de folos.
  În scurt timp, Henry pregăti barca cu tot ce considerau că este necesar și porni la drum în dimineața următoare. Valurile mării luă barca și o dăduse spre necunoscut. Nici unul nu știa încotro se îndreaptă sau ce îi așteaptă pe celălalt mal, sau dacă chiar există vreunul. Zile în șir nu au zărit decât apa întinsă și câțiva pescăruși undeva în zare. Când deodată, marea deveni furioasă, valurile începuse să ridice barca cu putere, cerul se întuneca și o ploaie cruntă se abătu asupra lor, crezând că le-a venit sfârșitul.

mh Onoarea

  În anul 1940, familia Barley din orașul aglomerat Carsehold avea o zi normală. Cel puțin așa credeau ei...
  Dna Jennifer se ducea la muncă pe drumul cel pietros. Dar la jumătate de drum o țărancă mai în vârstă venise la ea. Ea avea o jachetă neagră și ieftină de piele, opinci vechi și zgâriate și blugi banali din ață subțire.
  - De ce ați venit la mine, dnă? întreabă Jennifer.
  - Sunt bătrână și săracă... Faceți un bine și dați-mi un ban, vă rog.
  Dna Jennifer i-a dat 5 bani de aur. În acea zonă, un ban de aur era bogăție pură. Bătrâna însă, a dat la schimb un săculeț misterios legat de o sfoară mică și subțire.
  - Scuzați-mă, nu accept sedile de la oricine.

LOC 1Trecuseră câteva ierni bune de când îmi încălzeam copilăria în cojocul devenirii mele adolescentine. Ne mutaserăm de la casă  la bloc, lăsând în urmă nostalgia primilor mei ani de viață.
Eram în clasa aVI a și ne bucuram de abundența zăpezii care acoperise generos toată dezordinea cenușie a șantierului cvasiprezent, în jurul blocului în care locuiam.
Aleile erau pline de patinatori năbădăioși, care, încercând să-și facă loc printre săniile picilor, tăiau zapada bătătorită, înghețată doar pe alocuri. Lupta pentru gheață devenise acerbă între cei ce alunecau voioși pe tălpile bocancilor și patinatori.
Trupa de cercetași din care făceam parte, deși fusesem cu greu acceptat din cauza lungimii reduse a sabiei mele cioplite din rămășițele pomului de iarnă, executa o misiune de avangardă, în lupta crâncenă cu armata copiilor din blocul vecin.

ecreatorEra cald şi glasvandurile care dădeau în grădină erau larg deschise. Albul liniştit al lămpii cu gaz din curte, pe care Ion o aprinsese din timp, lumina o mică porţiune din pietrişul răspândit pe aleea din faţa casei. Răzoarele şi gardurile vii erau de pe acum cufundate în beznă. În sus vârfurile copacilor se detaşau pe un cer clar.
Soarele asfinţise demult în spatele colinelor. Pădurile apăreau ca nişte pete negre pictate pe umerii colinelor în lumina palidă a lunii, care se rostogolise ca un glob auriu pe bolta presărată cu stele.
Cântau greierii şi orăcăiau broaştele din micul lac aflat undeva în spatele casei şi din când în când, subliniind parcă acea pace adâncă, o buhă adăuga şi ea nota-i simplă: „Bu-hu-hu, bu-hu-hu”.
Un fluture nocturn se învârtea în jurul luminii, lovindu-se de geamul lămpii, cu mici atingeri de aripi care o făceau să vibreze. Hipnotizaţi de miraculoasele atingeri de zgomote, învăluiţi de lumina opacă a lămpii şi fermecaţi de gustul plăcut al fericirii, îmbrăţişaţi, el şi ea adormiră.