Capitolul (2)

Într-o frumoasă dimineață de toamnă, după ce Octavian luă micul dejun cu familia sa, într-o atmosferă de bucurie și destindere, așa cum numai în familie un om poate găsi, plecă din orășelul său spre un alt oraș, unde trebuia să aibă loc o lansare de carte. Călători cu un microbuz, alături de alți călători, admirând câmpurile îmbrăcate în culorile toamnei. Peste tot vedea belșugul toamnei și asta îl încânta. Toamna, cu mireasma ei, îi aducea bucurie în suflet, dar mai ales era bucuros că mergea spre acea întâlnire literară unde avea să întâlnească prieteni și colaboratori ai revistei.
Scriitoarea ce avea să-și lanseze cartea în acea zi se numea Delia Andreescu, iar cartea ei era un roman de dragoste, pe care îl scrisese cu multă pasiune și cu un final dramatic. Octavian lecturase acel roman, ba mai mult de atât, câteva capitole le publicase și în revistă. Cu acea ocazie, el era unul dintre cei ce trebuiau să vorbească despre autoare și carte, iar asta îl încânta. Își pregătise minuțios cuvântarea, iar în timp ce călătorea cu microbuzul își dezvolta în minte unele idei pe care dorea să le accentueze în discursul său. Era bucuros pentru că avea să fie din nou prezent în lumea literară și să discute cu unii scriitori despre cărți și autori. În astfel de momente se simțea precum peștele în apă.

Detalii

oniscu„Fiind întrebat de farisei când va veni Împărăția lui Dumnezeu, Iisus le-a răspuns: «Împărăția lui Dumnezeu nu vine cu semne bătătoare la ochi. Nu se va zice: “Iat-o aici” sau “Iat-o acolo”. Căci Împărăția lui Dumnezeu este între voi.»”
(Evanghelia după Luca 17:20–21)
 
Capitolul 1

 Viețile unor oameni sunt marcate de dramatism, dar au și bucurii, iar privite în ansamblu devin fascinante. Așa era și viața lui Octavian Tudor, care, dintr-un anumit punct de vedere, era frumoasă, iar dintr-un altul, grea. Frumoasă pentru că, în timpul liber, se dedica literaturii, iar acest lucru însemna foarte mult pentru el. Era redactor la o mică revistă din provincie și toată acea muncă literară, pentru care nu era remunerat, îl încânta. Deși era conștient că revista sa se afla în umbra marilor reviste din capitală și a celor de prestigiu, cu o anumită tradiție culturală, era totuși mulțumit de activitatea pe care o desfășura pe ogorul literaturii, considerându-se doar un salahor al condeiului.

Detalii

Când m-a sunat cu un an în urmă pentru prima oară și i-am auzit vocea în telefon, voce pe atunci complet străină, m-a anunțat laconic că soțul meu a fugit cu prietena lui.
„Știu“, am spus.
În fine, nu știam nimic despre el, cine este, sau cum se numește, ori cine anume era femeia, știam doar că soțul meu nu se mai întoarce acasă. Eram nefardată, nespălată şi nu apucasem nici măcar să mă pieptăn, deşi era ora unsprezece.
„Ați dori să ne întâlnim să vorbim despre asta?“

Detalii

El: așadar: când m-am separat de soția mea, am urlat: „nu mai simt afecțiune pentru tine, îți spun, nu mai am nimic-nimic, nici un sentiment, nicio senzație, nicio nicio... ce mai încoace-încolo, nu te mai iubesc, înțelegi?!!!;am fost cinstit, organic, nici nu aveam cum să fiu altfel, căci în venele mele curge sânge nobil, bunicul meu, pardon, străbunicul meu, ce contează bunic-străbunic, a fost stăpân peste plantații uriașe de grâu, la picioarele lui se prosternau sute de sclavi, îl venerau ca pe un zeu!”;da, i-am spus deschis adevărul: „nu mai suport să mă târăști prin lanuri de grâu și să mă iei în posesie ca pe un animal; m-am săturat să mă hăituiești, să mă azvârli ca pe-un sac în patul matrimonial și acolo să mă înfășori în steagul roșu-sângeriu, moștenire de la strămoșii tăi, luptători pentru drepturi egale între indivizi; căcat! care egale, care?

Detalii

Era o dimineaţă obişnuită de 17 septembrie 1989. Nimic nu prevestea nimic. Şi, cum zicea un tip mai hâtru despre viaţa asta: „Dacă n-are rost, ce rost mai are”!.
Am plecat, ca în fiecare zi la serviciu în aşa fel, încât cel puţin pe la 7.45 să intru pe poarta instituţiei din fosta stradă a Scânteii. Mi-am văzut conştiincios de ale mele. Nu aveam timp de cafele şi discuţii interminabile înainte de a începe munca, mai ales că în acea perioadă cafea nu prea era, ci înlocuitori, adică „nechezolul”, o cafea mai slabă, dar destul de bună la gust, naturală şi ecologică, cred. Nu eram aşa simandicoşi ca azi, când aproape toată ziua bem cafea şi constatăm cu stupoare la sfârşitul zilei că n-am muncit nimic. De fapt, cam de 24 de ani bem numai cafele şi povestim absurdităţi goale pe dinăuntru.
În structura antiteroristă de atunci, pentru culegerea de informaţii pe profil, eram doar doi ofiţeri, eu şi tânărul locotenent şi           consătean-lăpuşan, Lazăr Mircea, un om deosebit, fiul unei familii de intelectuali - mama învăţătoare iar tata profesor de istorie. Împărţeam acelaşi birou. Ne înţelegeam bine, mai ales că eu îi eram dator moral, având în vedere faptul că tatăl lui, Bunul Dumnezeu să-l ierte, m-a învăţat, fără ca eu să-mi dau seama atunci, când eram încă copil, să gândesc şi să fiu patriot român. Am început să discutăm de-ale noastre. Deşi în acea vreme se vorbea mult prea puţin despre terorism în România, el exista într-o anumită formă. Azi avem de toate din ce ne lipsea anterior. Terorism, şomaj, crimă organizată şi multe altele. Într-un cuvânt sărăcie şi degradare morală şi fizică.

Detalii

  1. Doctor, fără arginți !!!
  2. Lăcrimarul cu fustă
  3. Trecând prin Săcel