Doruleţ era plecat la bunici. Jucăriile rămase singure acasă, au început să se certe între ele, vrând să dovedească care îi sunt mai de folos băiatului. Gâlceava, iscată din senin, semăna cu o adevărată revoltă!
          - Eu, îi sunt cel mai de folos! a zis un pui de Ursuleţ rotofei. Fără de mine n-ar şti poteca, care duce la căsuţa din pădure unde locuieşte Alba  ca Zăpada, împreună cu cei şapte pitici din poveste!
          - Nu-i adevărat! se burzului Urechilă, scuturându-şi urechile ascuţite şi clăpăuge. Eu l-am învăţat, cât sunt de gustoşi morcovii care cresc în grădina de zarzavat!
          - Ba, eu îi sunt cea mai de folos jucărie! s-a răstit Maimuţa cu glasul piţigăiat. Eu i-am arătat pădurea din junglă, unde trăiesc Maimuţele, al căror chip seamănă cu cel al omului!
          -  Asta s-o crezi tu, Maimuţă cu blană bălţată! Pe Doruleţ, eu l-am purtat în spate în vacanţă la mare. L-am învăţat să ridice castele de nisip pe plaja fierbinte! se burzului mătăhălos Elefantul Trompă-lungă, vrând parcă, dintr-o sorbire, să înghită marea, cu pescăruşi şi cer cu  tot, să-i ţină de sete în pustiu, când va face calea întoarsă acasă.

Un cuc din pădure, în frac cenuşiu, cunoscut prin partea locului ca „Prinţul Singurătăţii”, făcându-i-se lehamete de liniştea  codrului, se tânguia, strigând cât e ziulica de lungă, din pom în pom, în speranţa că îşi va găsi fraţii  de care chiar mama lor l-a despărţit, lepădându-şi oul din care a venit pe lume în cuibul altor păsări.
          - Cu-cu, cu-cu, cu-cu! striga disperat din zori şi până seara târziu, în speranţa că-şi va găsi frăţiorii.
          Obosit şi îndurerat de atâtea zări străbătute, poposi într-un stejar bătrân, ramuri noduroase şi scorburi întunecoase în care-şi făcuse cuib câteva păsări şi  veveriţe din pădure.
          Stejarului i s-a făcut milă de bietul Prinţ Singuratic, mai ales că-n urmă cu câţiva zeci de ani, îi cunoscuseră  nu numai părinţii, ci şi pe bunicii şi străbunicii, cu care se împrietenise şi cărora   s-a oferit să le fie gazdă bună atâtea anotimpuri, a încercat  să-i vină în ajutor, spulberându-i aleanul ce-l frământa în suflet.
          - După câte constat eu, eşti trist, Prinţule! Până unde vrei să ajungi?

Doi piţigoi cu penele muiate în purpură se hârjonesc veseli pe o crenguţă de alun. Câteva raze de soare, văzându-i, s-au strecurat pe furiş, ciufulindu-le moţurile stacojii.
          - Cine a îndrăznit să-mi atingă pălăriuţa cea nouă?  se burzului arţăgos unul dintre Piţigoi având câţiva stropi galbeni pe aripi ca nişte pistrui.
          - Ce ţi-a venit, că doar n-ai crede, că am fost eu?  zise celălalt Piţigoi cu glas peltic, alintându-se. Aşa cum se obişnuise acasă, în cuibul rotund cocoţat pe-o tulpină de merişor înfrunzit.
          - A fost vântul; aşa face el dimineaţa: când se strecoară în pădure, e dornic de joacă! îi lămuri o Coţofană căţărată pe creanga unui stejar din apropiere.
          - Dar ce, vântul se joacă? întrebă curios Pistruiatul.  
          - Ba, încă cum! Odată, într-o vară, pe când mă aflam în dumbravă, m-a chemat, să ne jucăm de-a iarna!
          - Joc de-a iarna, vara!? Vrei să mă minţi! De unde aţi avut fulgi de zăpadă, să-i faceţi să cadă, precum spiriduşii de hermină din cer? îl contrazise intrigat Pistruiatul.
          - Ba să ştii nătăfleţule, că am avut! Ni le-au dat păpădiile! Le-am suflat de pe cap pălăriile, încât   ne-am îngropat până la brâu în zăpadă! Dacă nu ne-ar fi apucat seara şi vântul n-ar fi fost nevoit să treacă râul în caleaşca de aur a verii, ne-am fi putut trage cu săniuţa de pe derdeluşul acela din zare până în dumbrava dinspre soare răsare!

vaLouis termină treaba mai repede la atelier, avusese mult de lucru iar afară se înserase, tatăl lui stătea la birou finisând un stativ pentru creioane. El se uită la tatăl lui, privirea lui îl fixă preț de câteva secunde, brusc se auzi vocea lui Louis
- Tată, nu mi-ai răspuns la întrebare.
Tatăl lui se opri din finisare, nu se întoarse, doar stătea în continuare pe scaun cu spatele la el.
- Știu că pianul îți aduce...
Brusc se auzi vocea tatălui lui care îl întrerupse
- De ce te gândești că ai vrea să te apuci de pian brusc ?
Louis tăcuse, neștiind ce trebuia să-i spună.
- Eu... (o pauză) ... apoi continuă..
- ...am cunoscut o fată, tată.
Tatăl lui ridică capul apoi se ridică de pe scaun, brusc se întoarse spre Louis. Privirea lui era un pic încruntată, îl privea însă nu spunea nimic, apoi se întoarse brusc cu fața la fereastra atelierului care dădea în stradă, privind mașinile care treceau la diferență de unul, două minute.

În dimineaţa aceea, Doruleţ, gătit în costum albastru de catifea şi cu pantofi noi nouţi, roşii, de lac, a plecat de acasă grăbit, hotărât să ajungă la timp în dumbrava micsandrelor din pădure. O pajişte năpădită de iarbă şi flori.
          Aici, îşi dădeau întâlnire vieţuitoarele pădurii, pentru a asista la înscăunarea Cerbului Carpatin ca rege peste împărăţia codrilor, munţilor şi izvoarelor. Era o sărbătoare mai puţin obişnuită pentru locuitorii satelor din împrejurimi. Doruleţ era mândru de asta. Nu oricine putea beneficia de un asemenea  privilegiu. Să ia parte la înscăunarea Măriei sale Cerbul Carpatin peste o împărăţie atât de frumoasă şi bogată precum o gură de rai. Aici, arborii din păduri stau de vorbă cu izvoarele şi stelele, să-i poată auzi mersul tiptil al Lunii, coborând din cer în chip de fecioară, să-şi scalde în apa de crini a izvoarelor trupul de raze mlădiu, laolaltă cu lebedele şi căprioarele!
          Doruleţ avea toate motivele să fie mândru. Fusese invitat de-un stol de ciocârlii şi rândunele care-i bătuseră în zori în fereastră cu ciocul. Acestea făceau parte din suita regală!
          Când băiatul a ajuns în locul ştiut peste crestele munţilor şi ale pădurilor marginile cerului prinseră a se rumeni.