Între dealurile împădurite se mai zăreau câteva case, o prelungire a micului oraş, determinată de apariţia combinatului. De câţiva ani încoace zona încremenise, ca şi viaţa uzinei, devenită amintire. Localitatea, plină de viaţă datorită industrializării ceauşiste, acum era pustie, mai ales la periferii. Mândria urbei dispăruse, din colosul industrial rămânând doar un schelet. Dovadă dureroasă pentru puţinii locuitori rămaşi în urbe. Lupta pentru supravieţuire le săpase adânc în suflet. Majoritatea  plecaseră departe, pentru a-şi face un rost. Cei rămaşi se târau de la o luna la alta, noroc cu ajutoarele sociale. Bătrânii mai cârcoteau.
-    Ehei, moş Ghiţă, fă bine şi nu mă mai judeca! Matale ai avut serviciu, ca toată lumea! Că te lua cu duba dacă stăteai degeaba, te declarau parazit social!

- Mundo... rostea bolnavul destul de des. Alţi termeni nu articula. Îşi reducea întreaga lume la un cuvânt sau trăia lumea printr-un cuvânt. Simplu. Simplicitatea-i eficientă dacă o accepţi cu desăvârşire. Iubea totul şi întregul i se reîntorcea cu aceeaşi măsură. Mundo.

                - ???

                Câţiva amici l-au vizitat pe Ioneluţ la spital. S-au tot înţeles când să-l caute, când să-l vadă, când să se întâlnească şi după câteva tentative eşuate din pricini evident nesemnificative, nu era vorba despre un chef sau o joacă în aer liber sau la club, aiurea, au ajuns la neurologie.

M-a apucat un dor de rădăcini, un dor de arbori, un dor de frunze, un dor de cer, de fluturi, de apă de izvor, de soare, de lună şi stele, de ploaie şi vânt, un dor de ieri, un dor de copilul de altă dată, un dor după eul altor timpuri şi m-am întors acolo unde îmi alegeam câte un copac înalt pe care doream să-l cuceresc prinzând de picior nemărginirea.

Copilul altor vremi se grăbea să cucerească infinitul printr-un copac alături de ceilalţi tovarăşi de joacă. Şi totul începea printr-un concurs. Alergam, ne agăţam de arbori, le exploaram tulpina şi scorburile, le excaladam ramurile şi păşeam printre frunze spre vârfuri. Cine atingea vârful celui mai înalt copac era câştigătorul. Însă frunzele, cât de neastâmpărate erau frunzele.

Îşi jurase că n-o să se mai întoarcă. Că n-o să-l mai caute şi n-o să-i mai răspundă la insistenţe niciodată. Îşi promisese sie , dar o făcuse, de fiecare dată, cu jumătate de suflet. În definitiv la ce s-ar mai fi întors? Nimic nu mai era ca înainte, deşi în ce o privea, sentimentele nu muriseră. Şi totuşi nimic nu mai era ca înainte. Şi totuşi, la cel mai mic semn de îngăduinţă din partea lui, revenea cu speranţa unui alt început. Ce departe erau însă vremurile în care o singură privire, când atingerea delicată a mâinilor făcea cât o sută de cuvinte. Totul se prăbuşise ca un castel de nisip în faţa valurilor. Când? Unde se pierduse ceea ce până mai ieri părea indestructibil? Cine greşise în toată această poveste ce se conturase atât de frumos până la un punct? Să constate că totul se spulberase pe parcurs, era dureros. Cumplit. Insuportabil. Dar mai dureroasă era senzaţia pe care o simţea, dându-si seama de inutilitatea repetatelor împăcări ce interveneau între ei. Dezvoltase un soi de dependenţă faţă de omul acela. Prezenţa lui în viaţa ei devenise un fel de drog fără de care simţea că nu există, că nu poate trăi. Ceva din trecutul acela sublim, vocea, vorbele frumoase şoptite la ureche, felul în care îi intuia fiecare gând, toate acestea o făceau să revină, iar şi iar.

Stâna Şcheiu era locul unde înţelepciunea îşi dădea mâna cu datinile şi obiceiurile oierilor.

După Măsuratul oilor, primăvara, tradiţie ce ajută la identificarea celor mai bune oi de lapte şi care culminează cu jocuri populare, ciobanii urcă spre stâna Şcheiu din muntele Ţarcu unde stau până ce coboară la iernat.

Adesea urcam muntele spre a ajuta la prepararea caşului, dar mai ales pentru a asculta poveştile ce aceştia le depănau în fiecare seară după ce oile erau închise în ţarc spre a fi ferite de animalele sălbatice.