August topindu-se în valuri jucăuşe deasupra ierburilor coapte. Duminica după-amiază. Soarele atârna greu peste Văgaş: alburiu şi rotund, sprijinit peste frunzele fagilor. Zile fierbinţi, uscate. „Hia mare de ploaie. Să arăduie mălaiul cucuruz, să ţâpe cosiţă!"

Diordica Gaptii, demult, în vremurile de secetă, spunea: „Nu vă temeţi oameni buni, atâta a ploua de s-or lărgi cărările!"

Samoilă se întinse pe cergă. Umbra nucului din colţul de sus al casei este groasă. Căţeaua tărcată mârâie sub coştei. Se strujeşte afară scuturându-se de şperlă. Latră furioasă. Străinii se apropie pe cărăruia de după gardul de carpeni rătunzaţi. Samoilă închide Ceaslovul. Semn de carte - o frunză de nuc.


- „ Ştiţi, inginerul şef de pe Ferdinant? Căsătorit cu doi copii. Viaţă de familie minunată. Nu mai are încredere în oameni ...îl cheamă Silviu şi nu Eusebiu, cum zici tu.”

Două profesoare fardate trec sub umbrele. Pâraie subţirele de apă au inundat strada fugărind frunzele uscate, pachetele goale de ţigări. Chiştoacele păreau peşti scăpaţi dintr-un iaz.

ZIDURI PENTRU TOŢI


Continua colţul clădirii vechi. Gara oraşului, din cărămidă roşie. Lung, drept, perpendicular pe trotuarul ondulat de călduri. Mergea până foarte departe. În fiecare dimineaţă ieşind pe uşile din spatele gării, Bodolin îl însoţea. Aproape până la capăt, de unde o lua la stânga. Pe o străduţă cu nume de floare roşie.

            Înalt, câteva palme peste statura unui om normal te împiedica să vezi dincolo de el. Tăcerea cenuşie ascunde amănuntele vieţii. Deasupra, pe acoperişuri călărea cerul. Şi el cenuşiu. Lăptos. Un pântec imens!