Nimănui nu-i păsa de existenţa lui. Ei şi, de parcă lui îi păsa de ceilalţi. Reciprocităţile sunt perfecte atâta timp cât folosesc acelaşi criteriu sau, măcar, unul alăturat: bine cu bune, sughiţ cu tuse, adevăr cu dreptate, anomalie cu accident, durere cu febră, moarte cu viaţă etc. Îl ignorau precum anonimii din mulţime, ca pe o plăcintă nedospită, necunoscută, străină. Era micuţ, slab, aproape scheletic şi se chinuia din toate puterile să nu facă rău cu voie sau fără de voie. Îl chema Didi Vasile sau Vasoiu, ceva de genu, dar cunoscuţii au început să îl strige şi Lele. „Leleee. Unde mergi? Lele hai cu noi!” Îşi băteau joc fiindcă vorbea cam piţigăiat şi era niţel pirpiriu, dar nu se supăra. Lele făcea trimitere la un fel de babă care nu era bătrână în realitate, un fel de femeie blajină şi fără aspiraţii, cuminte şi de bun-simţ.

Când nu avea nimic, nici nu-şi dorea nimic şi, am putea să spunem că nici nu se gândea a avea  ceva.  Este mult de-atunci şi nimeni nu-şi aminteşte dacă asta a fost în copilărie, în adolescenţă sau era o moştenire a fetusului, fiindcă nici mama sa n-a avut ceva, câtuşi de puţin.
Dar, undeva, pe la sfârşitul adolescenţei (asta se ştie cu siguranţă), a primit ceva. Un dar. Ceea ce nu-i puţin lucru pentru un om care n-a avut niciodată nimic.
Acel prinos avea toate proprietăţile tactile, volumetrice, vizuale, doar că el, neştiind la ce poate fi folosit  Ceva, ori, mai bine spus Mai mult decât nimicul, îl puse deoparte. Îl puse, aşadar,  bine, la păstrare.

Ion ajunsese să trăiască pe stradă. Oricine l-ar fi întrebat, cum şi de ce, el repeta la fel de aiurit. Aşa a vrut Dumnezeu. De fiecare dată pleca privirea în pământ. El ştia de unde i se trăsese totul. De departe se vedea că este un visător incurabil. Se născuse cu bunătatea în suflet şi cu încredere în oameni, până la inconştienţă. Adică victima sigură, pentru cei născuţi să înşele. Fusese în viaţa lui un om sociabil. Avusese mulţi prieteni, de cele mai multe ori întâlniţi pe la petreceri. Dintre ei, doar Sandu îl mai căutase. Ca să îl ajute. Însă el nu a mai vrut. Pentru ce să se mai zbată? Pentru cine? Nu mai avea nici un rost. Ion zâmbi…Sandu…Ultima dată venise la el cu o valiză….

-Salut, bătrâne! Pleci în vreo călătorie şi ai vrut să-ţi iei rămas bun?

traducere de Adela Iancu

Instinctiv, a învăţat că se cuvine uneori să dispari în împrejurări cît mai enigmatice, exaltat sau eventual adînc picat în sine, căci lipsa ta generează ceva, ceva inexplicabil, de exemplu:

- Unde-n p**da... a dispărut? Iară? Poate chiar acolo!

sau:

- Facem pariu, are o zi bună! Iară!

Privirea mi-e dusă spre îndepărtatul orizont. Simt un mare jar în mine şi apele parcă toate-s secate. Unde mă uit, văd totul într-o deghizare inedită. Se stă la pândă şi analiza de risc nu interesează moral pe nimeni. Fiecare e cu sine şi doar cei care nu cunosc psihologia falsităţii, par fericiţi şi băgaţi în seamă. În autobuzul 22 mereu găseşti poveşti care provoacă durere. Altădată era forfotă de oameni dar nu erau aşa trişti, nu erau aşa de iritaţi.

Azi, lumea se întoarce de la muncă. Mă şi gândesc unde lucrează atâtea persoane. Dimineaţa este aglomerat, la ora şaisprezece la fel. Unde merg şi ce fac atâţia oameni doar cu sacoşa cu mâncare, abonament şi cu mâna de îngânduraţi, nu-mi dau seama.