Tata Dumitru se săturase să trăiască. Le văzuse şi le auzise pe toate. Bătea binişor spre suta de ani. Îi muriseră prea mulţi din casă şi de pe lângă casă. Avea copii cu două neveste. Nevestele astea muriseră de multă vreme, abia îşi mai amintea chipul lor, cum se mişcau, cum miroseau, ce le plăcuse să facă atunci când trăieseră împreună. Amintirile lui se strânseseră ghem, undeva, într-un colţ neluminat, într-un păienjeniş în care îi era frică sau poate lehamite să caute. Devenise tipicar, îl ajuta să-şi simplifice treburile de prin curte. Gătea câteva mâncăruri simple, iar din gutuiul bătrân din faţa casei făcea gem în anii în anii în care binevoia copacul să rodească. Din pensie (bunicică, recunoştea el mustăcind) îşi cumpăra biscuiţi, napolitane, iaurturi şi câte o navetă de bere pe săptămână. Când mergeam cu mama pe la el, bătea cu palma pe marginea lădiţei:
- Detalii
- Scris de VIORICA STĂVARU
(fragmente)
Clopotele se auzeau dăngănind încă din zori peste valea Tazlăului Sărat. De pe uliţele întortocheate, cu mic, cu mare, sătenii şerpuiau spre biserica veche de 350 de ani din capătul satului. Spre prânz, când slujba se termină şi dogoreala deja puse stăpânire pe sat, ţigăncile care, în tot restul timpului, stăteau ascunse de groaza lui Antonescu, ieşiră la lumină pentru a cerşi o bucată de pâine şi o sarmală. Şi era de unde. Fiecare ţărancă, oricât de săracă ar fi fost, reuşea, cu câteva frunze de vie şi o bucată de slană coborâtă din pod, să încropească, într-o oală de lut care mirosea dumnezeieşte, celebrele sărmăluţe moldoveneşti.
- Detalii
- Scris de Costel AVRĂMESCU
Chiar aşa se trezi Anton: cu faţa la perete, transpirat, cu gânduri înnegrite de visul ce-i populase întreaga noapte, obosit peste mãsurã. O mare de ruginã tot creştea în zare, se umfla şi se întindea, îl sorbea din privirea-i roşcatã, iar el stãtea acolo, neputincios şi timid, chiar speriat dacă îşi aducea bine aminte.
Se ridicã Anton cu cearceaful lipit de spate, nu dãdu atenţie arcurilor de metal ce-i ţiparã în urmã şi se duse la uşã, sã o deschidã. Ieşi pe punte şi îi vãzu pe toţi dormind, cu soarele arzându-le feţele posace, gurile îndoite şi ochii ca nişte dopuri, iar de trupuri, ce sã mai vorbim! Ca baloţii de borhot! Cumplit se enervã Anton, începu sã-i înjure cu gura pânã la urechi, sã-i tragă ca pe nişte saci şi câte şi mai câte! Dar ei, nimic!
- Detalii
- Scris de Sorin Tunaru
Ceasul de pe noptieră, limba neagră la ora 5. Om plimbându-se pe stradă, de unul singur. Doi căţei frecându-se unul de celălalt, omul le iese în cale, trece pe lângă ei. Copaci aplecaţi spre pământ, coroanele ca nişte abajururi. Veioza pe noptieră, acoperită cu foi de ziar, robinetul de la bucătărie uitat deschis. Strada palid luminată de becurile gălbui, omul trece mai departe. Apa curge înspre canalizare gâlgâind la intrarea în gaura ca o fereastră de celulă. Neagră, plină de hârtii, crengi rupte. Luna răsărind printre antenele blocurilor, tăiată de cablurile spânzurate pe stâlpii de beton. Două fete ţin în braţe, fiecare, câte un pachet învelit în plastic albastru. Par grăbite, poartă căciuli identice.
Ceasul din dormitor, limba neagră la ora 6.
- Detalii
- Scris de Sorin Tunaru
Un arici mic şi posac, cu ţepii gata de atac, umbla de colo – colo, prin iarba încă plină de rouă , într-o dimineaţă, de vară. Se trezise bosumflat. Visase ceva ce nu era deloc pe placul lui.
Era vorba despre o furnică mică, mică ce îşi făcuse de lucru prin preajma lui. Îi tot dădea târcoale, căutând să-l necăjească pur şi simplu, ba se urca cu picioruşele ei foarte iuţi taman pe nasul lui ridicat puţin, şi-l făcea să sară în sus, căci nu suporta să fie gâdilat. Ba îşi făcea de lucru şi vroia nu ştiu ce de la un ochi, vrând parcă să-i ciupească retina.
Aricică, pentru că aşa-l chema, sărind cât acolo îi spune:
- Stai aşa! E prea de tot! Ba pe nas,
- Detalii
- Scris de Focze Maria