Era o zi mohorâtă. Cenuşiul picta oraşul în timp ce un roşu-vineţiu scălda faţa văzduhului. O ploaie măruntă frământa vegetaţia pregătită să-şi plece capul în faţa toamnei. O floare ce s-a încăpăţânat să salute viaţa la începutul toamnei şi-a deschis ochii şi-n locul luminii i-au răspuns lacrimile. Eu treceam pe lângă Cuptorul Cald. Cuptorul Cald era locul ideal unde puteai schimba decorul sumbru cu aroma pâinii calde, astfel că am intrat în brutărie cu scopul de-a cumpăra o pâine şi a respira o clipă căldura unei veri rămase departe, prin bobul de grâu ce-a furat o clipă auriul soarelui, iar acum s-a metamorfozat într-un aliment de bază al omului. „Pâinea scoasă din cuptor / arde palmele ei / ca soarele obrajii / când aduna spicele. / Şi-n pâine / poate mai stăruie / jeraticul verii.“ (Petre Stoica)

 ( T-Haibun)

Lui Anatol Pavlovschi, profesorul meu de literatură din liceu, care insista mereu să trecem totul prin filtrul personalităţii noastre.

Tocmai realizase că atunci când priveşti un album cu fotografii sau intri în folder-ul din computer, regăsind imagini adunate de-a valma, vezi de fapt timpul ce-ţi înveşmântează trupul, într-o anumită zonă a vieţii: timpul copilăriei, cu anii grădiniţei şi prima zi de şcoală, clipe din trecutele zile de naştere, ipostaze cu foşti colegi, de la nunţi și petreceri, din vacanţe ori Sărbătorile de Crăciun şi de Paşte. Vestigiile, desigur egoist-preţioase, ale trecutului.

LUAŢI SEAMA

Unde se adună trei vâlcele. Loc răcoros pe seară. Drumuri încolăcindu-se pe după huceaguri de carpen. În dosuri, ferigi. Zvelte. Înăltuţe, flăcări verzi pâlpâite de vânt. Dâmburi cu iarbă tânără până-n genunchiul oii. Rânduri de pruni tineri. Muguri plesniţi prin crengi. Ploi albe de petale purtate de adieri. Cărăruia şerpuind peste pietrele din vâlcea. Apă limpede de poţi bea. Şapte pietre trecând se face curată.

             Unul era beţiv, celălalt tânăr, altul mai înalt, cărunt.

             Douăzeci de cai o rămas legaţi de gard în târgu din Seini.

Pour les connaisseurs…
 
Holul unei instituţii nu e chiar atât de lung cum i s-ar părea unui nou venit. Nici birourile nu sunt atât de molcome şi de severe. Distanţele îşi au convenţiile lor deşi printre hârtiile lacome poţi încărunţi în doar câteva săptămâni. Birocraţia e ca un cancer. Intră în pereţi ca igrasia, mănâncă pofticioasă din covoare, roade ca un cariu mesele din lemn lăcuit. Uneori e lentă, ca o vrăjmaşă grasă, alteori piţigăiată, ca o ţaţă durdulie, o fanfaronadă savantă cu nodul cravatei atârnând transpirat de gâtul unui destin implacabil.

Trăia odată, o fată modestă împreună cu mama ei. Tatăl îi pierise demult, lăsându-le singure să-şi ducă traiul în mica gospodărie. O duceau, de pe o zi pe alta cum puteau, cu bucurie în suflet, pentru fiecare zi dată de la Dumnezeu. Fata crescuse, se făcuse o mândreţe de codană, cuminte şi isteaţă.

Mica lor gospodărie era la marginea unei păduri, de unde culegeau uscături de foc, ciuperci, fructe de pădure şi ierburi de leac, cu care fata făcea negoţ  la târg.

Oraşul nu era departe iar fata din poveste mergea de două ori pe săptamână, cu coşul plin de produse, la vânzare. Mama o povăţuia mereu să aibă grijă, că drumul e plin de primejdii şi oamenii sunt vicleni.