Bătrânul zăcea, mai mult se odihnea, pentrucă nu se simţea bolnav, nu-l durea nimic, numai simţea o stare de oboseală; zăcea, deci, în cămăruţa caldă de la capătul şurii. Nu l-a scos nimeni din casă, aşa a vrut el. Nu a acceptat nici paturile domneşti. „ Lăsaţi-mă pă mine cu sormojacu’.” se împotrivi el. Soba de pământ duduia încinsă. El stătea liniştit şi împăcat, în ciuda zvonului care i-a adus pe cei doi feciori de la oraş - cum că ar fi bolnav - care acum aşteptau să se adeverească vestea şi vegheau lângă pat.
         -     De secole, de mii de ani, aştept să apară zeul care să limpezească lucrurile..., încercă bătrânul să se răzvrătească, dar glasul lui era mai mult o şoaptă interioară. Şi nu vreu să renunţ.

BLOC OPT, ETAJ ZECE

Afară susur, voci de copii. Printre blocuri, urs molatec amurgul. Aleea Rozelor foşnind, frunze de plop căzute prea devreme. Apa nu urcă până la etajul zece. Sfârşit secetos de august.

            Apă aducem cu bidoanele de la o fântână din vale. Curg numai cât pe un pai. Aşteptăm mulţi la firicelul răcoros. Stăm la rând cu vasele în mână. Vorbim, puţin.”

            Soarele ucigaş, cu cuţitul în dinţi ca oşenii. Se învârte în ocolul zilei. Noaptea năbuhala creşte. Betoanele se încing. Frig prin talpa pantofului.

Îi vedeam cum se întindeau pe ridurile nesfârșite și continuau pe marginea liniilor întrerupte din loc în loc, urmărindu-le obsesiv. Nu simțeau nicio urmă de oboseală sau amețeală în jocul ăsta fără sens, dar necesar pentru ei. Fiecare rid își spunea povestea într-o fracțiune de secundă, lăsându-se topit pe măsură ce se îndepărta din ce în ce mai mult, ca într-o amintire rătăcită pe care ai regăsit-o cu un entuziasm nebun și naiv. Simțeau cum numărul poveștilor ascultate, deși nerostite, se apropiau de infinitate cu cât kilometrii se înmulțeau în spatele lor, într-un spate în care nu priveau niciodată de teama de a nu reîntâlni trecutul pe care se chinuiau atât de mult să-l lase într-o cârciumă de pe marginea drumului.

                                      ***

În anul 1551, în binecuvântata zi de 21 iunie, printr-o înţelegere secretă a astrelor, soarele hotărî să nu se zgârcească, scăldând din belşug şi ţinuturile sudului şi pe cele ale nordului, în acea zi, aceeaşi în care de sub turnul Belem se fluturau flamuri, bonete, batiste colorate şi ghirlande de jacaranda, iar papagalii, păunii şi trompetele salutau împreună, în extaz şi frison, apariţia uriaşului baldachin azuriu ce va ocroti ca un cer înmiresmat lunga călătorie a elefantului trimis în dar de regele Dom Joăo al III-lea tocmai de la Lisabona la Viena, în aceeaşi dimineaţă, deci, şi poate chiar în aceeaşi clipă, într-o mică aşezare din nordul întunecat al Transilvaniei,

Odinioară, în vremuri de demult, a fost să fie o vioară veche, dezlipită şi cu corzi prinse în cuie şubrede. De multă vreme zăcea pe fundul unui cufăr vechi. Luciul frumos al lemnului se ştersese. Lângă ea se afla arcuşul, cu părul rar şi neîntins . Alături, pe fundul cufărului, era o carte cu cântece pentru suflete frumoase, cântece pentru copii. Cufărul slujise multor generaţii. Era plin cu amintiri, fotografii, jucării stricate, tacâmuri de alamă, un toc vechi şi alte nimicuri. Vechea casă zăcea în paragină. În unica încăpere, se vedeau câteva mobile vechi, lucruri aruncate în dezordine dar mai cu seama cufărul. Casa era mută, fără viaţă. Doar praful pusese stăpânire peste tot. Pâna într-o zi…