Capitolul XI.

Sâmbătă seara, cu o zi înainte de expedierea scrisorii, s-a serbat onomastica bunicului lor. La cifra rotundă de 70 de ani, farmacistul era plin de vigoare şi încă în putere, continuînd şi slujba de la farmacia din dâmb, cu o jumătate de normă.

Au fost în jur de 20 de invitaţi, prieteni mai intimi. La masa trasă, la care încăpeau 12 persoane, au mai adăugat o masă de bucătărie, acoperite cu două feţe de masă albe şi apretate. Copiii au fost serviţi separat, la măsuţa ovală.

Pe când discuţiile erau mai în toi şi se servea şpriţul de după friptură, Cornel

 Lumina se lasã muşcatã cu sãlbãticie de sãrutul nocturn, şi pe molozul templului nãruit se clãdeşte un nou templu impunãtor. Sângerânde nuanţe împovãreazã cerul cu docile lor ofrandã, azvârlind stropi de nostalgicã luminã asupra cocoloşului teluric, prãvãlindu-se idilic asupra arhitecturii existenţei în paştizãri disproportionate, luminând un anumit ungher doar pentru a îl întuneca pe celãlalt. Strigãte şi şoapte se amestecã cu teamã prin virgine cotloane, ce-n mintea altora au devenit mult prea uzate, gândurile încep a ţese pãienjenişul închipuirior efemere, nãscute la colţ de stradã din noianul imprevizibilelor aşteptãri.

     Sunt pierdutã şi totuşi regãsitã pe un oarecare trotuar al unei strãzi care, deşi îmi pare foarte cunoscutã, sunt sigurã cã nu am strãbatut-o vreodatã, lãsându-mã invadatã de un straniu sentiment de deja-vu.

Toamna - pentru mine - înseamnă sfârşit. Ce nu moare toamna nu mai moare niciodată, ceea ce nu cedează sub greutatea stropilor de ploaie e indestructibil, iar oamenii fericiţi sub norii reci sunt genul de oameni pe care să nu-i laşi niciodată.

Oraşele arată mai bine splălate de ploaie sub lumina lunii decât arată la amiază în zile însorite. Lumea e mai reală, mai sinceră, şi se oglindeşte sufletul în privire aşa cum se oglindesc felinarele publice noaptea-n bălţile de pe trotuare. Oamenii care strălucesc de fericire în zilele calde de vară, şi-s nervoşi în zile ploioase sunt slabi, influienţabili. De ce să laşi apa care ţi-a intrat în tenişi să-ţi ruineze ziua?

Violeta era fericită. În sfârşit scăpase de tâmpitul. Cum, cine e tâmpitul? Ex-ul, soro, ex-ul! La simpla rememorare a lunilor trecute, o crispare instantanee şi necontrolabilă îi bloca tot corpul.  Viaţa ei devenise de nesuportat. Accesele de gelozie terminate cu bătăi, scandalurile zilnice, toate îi lăsaseră un gust amar. Se măritase de nevoie şi cam prea devreme, când nu ştia ce îşi doreşte de la viaţă. Făcea naveta din comună la oraş, cu trenul de cinci dimineaţa. Drumul până la haltă era pustiu la acea oră. Vecinul ei, adică ex-ul, o aştepta în fiecare dimineaţă ca să meargă împreună, fie vară, fie iarnă. Şi aşa, din una într-alta s-a trezit că spune DA. Nunta s-a făcut repejor şi cu puţine costuri. Ca la ţară unde tot omul, indiferent de vremuri, are porc, găini şi tot ce trebuie ca să poată face o masă cumsecade.

Am să vă povestesc acum despre un bătrân singur care se numea Ion. Ajunsese să trăiască pe unde apuca, până când se stabilise într-un parc.
Era un parc vechi, cu multe alei întortochiate, cu copaci bătrâni şi umbroşi. Parcul avea o frumuseţe ciudată. La tot pasul întâlneai fântâni înnegrite de vreme, în care nu mai cursese de foarte multă vreme nici un strop de apă. Meşterii făuritori găsiseră cu cale să le înfrumuseţeze cu câte un basorelief în chip de floare, pasăre sau alt animăluţ. Până şi lămpile aveau vopseaua  scorojită de vechime. Chiar dacă te-ai fi rătăcit sub bolţile de verdeaţă, paşii te duceau în centrul parcului, exact ca într-un labirint stufos, acolo unde se întretăiau aleile formând o piaţetă. Un grup mare de statui de bronz, cum deseori vedeţi în oraşe, întruchipa o mică orchestră şi doi copii ce cântau uitându-se într-o carte.