Ca pe-un alt tărâm

în dulcele mărului

ne-am ascuns

de frunze şi cuvinte

nimeni nu ne întreabă

dacă vrem sau nu vrem ceva

Niciodatã nu am ştiut dacã trebuie sã accept ori sã reneg toamna sufletului meu, atunci când visele şi speranţele se pierd în dansul frunzelor de aramã, când flori de gheaţã se încrustã pe ale mele buze ce refuzã a mai zâmbii, temându-mã ca nu cumva sã comit vreun sacrilegiu.

La început, dupã insipida teamã zugravitã în ţipãtoare regrete, îmi ostracizez sufletul cu o sadicã plãcere, învinovãţindu-l de orice, chiar şi de vina altora, poate chiar şi de vina încã neplãmãditã. Mã acuz de orice, devenind necruţãtorul fariseu al sufletului pe care îl ascund în cel mai prãfuit cotlon al unei impenetrabile cochilii, încercând sã-l ingrop pentru totdeauna în huma uitãrii hulpave şi atotcuprinzãtoare, de unde sã nu mai poatã evada vreodatã.

          De ce a trebuit ca omul sã aibã suflet? De ce?

ZIUA DE MARŢI

A venit Poduţ Alexandru cu un cal superb. Puţini mai sunt cai lipiţani prin Arşiţa. Badea Lisandru l-o cumpărat din Vadu Izei, amu-s cinci ani, cu douăzeci de mii. Bani buni pe acele vremuri.

            O vinit Poduţu cu calu la doctor. Cal alb, spumă, coada neagră ca funinginea. Buiac, numa în două picioare stătea căluţu. „Nu să pişă, dom’ doctor, de două zile nu să pişă…o zâs Poduţu… l-am băgat şi-n grajdu oilor, am întors gunoiu de an, cu furca, să-i pută, da degeaba… ia-n faceţi-i ‘mnelorvoastră orişce, că-i bai de el.”

L-am zărit înt-un colţ. Stătea ascuns în umbra dulapului şi ţesea. Firele de mătase curgeau lin. Prima dată şi-a încadrat perimetrul trasând spre fiecare punct ce se intersecta din ochiul sferei sale fire radiale. Cu iscusinţă, neobosit ca întodeauna, păianjenul fixa firele spirale pe scheletul pânzei. Când cetatea a primit forma finală, vietatea a legat un fir de argint care să-i dea de veste când fiinţele ce au înţeles taina aerului greşesc drumul, ameţesc din prea mult dor de infinit şi cad prizoniere în abisul de cleştar. Ca un clopot ce vestea moartea, firul semnalizator ce-şi avea rădăcinile în încrucişarea circulară a ţesăturii, chema meşterul pentru a-şi săruta porumbelul ce şi-a pierdut ramura de măslin. Lipsit de speranţă porumbelul îşi trăgea singur clopotele chemând spre el întunericul potopului. Firul de argint se strângea mai apoi în jurul înaripatei

Îmbrăcat cu o hlamidă subţire de zăpadă, Sibiul, chiar curat, pare posomorât şi plin de neviaţă. În spatele acestei mantii cu aparenţă tristă, oamenii Artgothicului, cenaclu condus de Călin Sămărghiţan, îşi văd de plimbarea lor prin lumea poeziei care nu pare să fie deloc virtuală, ci trăieşte intens. Cenaclul din salonul Lounge din vechiul Atrium din Piaţa Mică e plin de lume, de rumoare şi cuvinte care nu se aud, fiind şoptite, până când Călin pune piciorul în prag şi o invită să citească pe Dana Banu. Venită de la Bucureşti să citească în minunata companie a iubitorilor de poeme din Sibiu, Dana a debutat în revista Astra, în 1984, e membră a Uniunii Scriitorilor, a terminat o şcoală de Teatru experimental la Paris şi avea şi ea un pahar cu ceai în faţă când s-a apucat să lectureze din viaţa ei „de acum o mie de ani încoace”.