ZIUA DE MARŢI

A venit Poduţ Alexandru cu un cal superb. Puţini mai sunt cai lipiţani prin Arşiţa. Badea Lisandru l-o cumpărat din Vadu Izei, amu-s cinci ani, cu douăzeci de mii. Bani buni pe acele vremuri.

            O vinit Poduţu cu calu la doctor. Cal alb, spumă, coada neagră ca funinginea. Buiac, numa în două picioare stătea căluţu. „Nu să pişă, dom’ doctor, de două zile nu să pişă…o zâs Poduţu… l-am băgat şi-n grajdu oilor, am întors gunoiu de an, cu furca, să-i pută, da degeaba… ia-n faceţi-i ‘mnelorvoastră orişce, că-i bai de el.”

L-am zărit înt-un colţ. Stătea ascuns în umbra dulapului şi ţesea. Firele de mătase curgeau lin. Prima dată şi-a încadrat perimetrul trasând spre fiecare punct ce se intersecta din ochiul sferei sale fire radiale. Cu iscusinţă, neobosit ca întodeauna, păianjenul fixa firele spirale pe scheletul pânzei. Când cetatea a primit forma finală, vietatea a legat un fir de argint care să-i dea de veste când fiinţele ce au înţeles taina aerului greşesc drumul, ameţesc din prea mult dor de infinit şi cad prizoniere în abisul de cleştar. Ca un clopot ce vestea moartea, firul semnalizator ce-şi avea rădăcinile în încrucişarea circulară a ţesăturii, chema meşterul pentru a-şi săruta porumbelul ce şi-a pierdut ramura de măslin. Lipsit de speranţă porumbelul îşi trăgea singur clopotele chemând spre el întunericul potopului. Firul de argint se strângea mai apoi în jurul înaripatei

Îmbrăcat cu o hlamidă subţire de zăpadă, Sibiul, chiar curat, pare posomorât şi plin de neviaţă. În spatele acestei mantii cu aparenţă tristă, oamenii Artgothicului, cenaclu condus de Călin Sămărghiţan, îşi văd de plimbarea lor prin lumea poeziei care nu pare să fie deloc virtuală, ci trăieşte intens. Cenaclul din salonul Lounge din vechiul Atrium din Piaţa Mică e plin de lume, de rumoare şi cuvinte care nu se aud, fiind şoptite, până când Călin pune piciorul în prag şi o invită să citească pe Dana Banu. Venită de la Bucureşti să citească în minunata companie a iubitorilor de poeme din Sibiu, Dana a debutat în revista Astra, în 1984, e membră a Uniunii Scriitorilor, a terminat o şcoală de Teatru experimental la Paris şi avea şi ea un pahar cu ceai în faţă când s-a apucat să lectureze din viaţa ei „de acum o mie de ani încoace”.

Cum spun eu aşa a fost...

...foametea din Arşiţa s-a întâmplat pe la 1815 şi a ţinut cam şapte ani... făcând mare prăpăd în oamini, dar numai pă aici, vreo câteva zeci de sate, că în Moldova erau bucate destule..."

„Noi am avut păşune la Izvoare. Pentru cai, boi şi juninci, plăteam păşunatul şi focălitul din 25 mai până la Sfântă Mărie Mică..."

„Oaminii-s de multe feluri... şi buni şi răi... şi răi şi buni... Plouă, cum vedeţi, de trei zile... mărunt şi des. Rece, rece, ploaie de noiembrie, dar e numai septembrie. S-au schimbat vremurile, nu mai umblă cum umblau odată. Vremurile, dar şi oaminii s-au schimbat."

Am parte de o iarnă ca-n poveşti la Sibiu. Nici nu visam atât de frumos în vară, când călcam desculţ nisipul fierbinte din Sulina alături de doamna vieţii mele şi mama Cristinei (fiica mea), Gabi. Nu credeam atunci că boemul din mine şi-a găsit liniştea interioară şi are răbdarea să-şi bage minţile în cap, cât de cât, să se aşeze la „casa lui” alături de mama fiicei sale, a mele, mă rog, că voi putea după atâţia ani să scot căţelul la plimbare, să mă odihnesc, să scriu pentru ziar, să mai arunc câteva versuri pe desktop, unele mai mult, altele mai puţin reuşite, dar care se pot lua la mestecat oricând, că voi lenevi la gura sobelor înalte din mijlocul Sibiului, că voi deveni răspunzător de clipele pe care nu le-am trăit lângă familie, că voi uita un pic de boema care mi-a ţintuit viaţa în ritmul inconfundabil al aerului dătător de imaginaţie, fie ea de multe ori bahică.