Într-o zi de primăvară timpurie când copacii-nvie și păsărelele încep să zboare vesele și zglobii eram la Baia Mare la plimbare prin oraș mai mult pentru a vedea ce e nou prin magazine și să cumpăr niște cărți din colecția For Your care să trateze legătura omului cu Dumnezeu asemănătoare cărții „Conversații cu Dumnezeu”-o carte care m-a pus pe gânduri și m-a făcut să încerc să citesc și alte cărți ale aceluiași autor sau unele cărți scrise de autori cu aceleași preocupări și orientări religioase pentru a le putea compara cu ideile credinței creștin-ortodoxe. Spre surprinderea mea, nu am găsit cărțile pe care le căutam- dar am luat altele cu subiecte care atingeau „paranormalul”-alt domeniu al preocupărilor mele din ultimul timp.
- Detalii
- Scris de OLIMPIA MUREȘAN
La început venea Moş Crăciun. Mama făcea lampa mică, iar el intra. Ne întreba dacă am fost cuminţi, ne punea să spunem poezii. Câteodată uita de poezii, dar mama îi aducea aminte. Recitam pe nerăsuflate: eu ce învăţasem la şcoală („Tatăl meu este sondor”), iar Doina, soră-mea bâiguia şi ea ceva despre o fetiţă mofturoasă care se alinta: „Eu din toate şi din tot/ Am să iau puţin compot”, după care moşul ne dădea darurile şi pleca. Scurt timp după aceea venea în fiecare an, nenea Gavril, vecinul şi ruda noastră, şi tata îl cinstea cu vin. Oarecum ciudat era că nenea Gavril avea ciubote exact ca Moş Crăciun, ba într-un an avea şi urme de vată pe obraz. Aici autorii vorbesc despre trauma complicată, abisală, suferită de copil la aflarea faptului că nu există Moş Crăciun (traumă dublată de sacrilegiul comis de insensibilii maturi, care împrăştie dulcea iluzie şi dezvăluie sufletelor inocente crudul adevăr). În ceea ce mă priveşte, deşi am priceput destul de devreme cum stă chestiunea, preferam să mă înşel, să cred fie şi numai pe jumătate în Moş Crăciun, dar să cred.
- Detalii
- Scris de Puiu Răducan
Frumoasă, cândva. Frumoasă și acum, dar ,trecută. Cu riduri pe față, cu o culoare prea intensă, la păr, cu inele pe degete, multe și mari medalioane, la gât. Aur. Mult aur!
Acel altceva, pe care îl porți pentru că e la modă, nu că îți vine bine. Sau, îl vezi și la una și la alta, acolo, departe…
Nu- i greu să citești, parcă, meseria de muncitor român sau de îngrijitoare ,dacă analizezi într- un aeroport , graba, ținuta și privirea celor ce așteaptă să urce în avionul ce zboară spre acasă.
Da, și Irina s- a întors, nu demult. Acum e singură. Nu i- a mai adus pe cei doi copii de care a îngrijit de atâția ani. Mulți ani. De câte ori venea în concediu, îi purta de mână, prin sat. Ca pe copiii ei, căci așa i- au și rămas. Cu totul. Cu casă, cu masă ,cu …domnul, tatăl copiiilor. Ea a ținut loc...de toate. Până când, prietenul acestuia, om înstărit atunci, cu bani mulți, a decis să și cumpere o casă de vacanță aici, în țara ei.
- Detalii
- Scris de Nadia Urian
Cu toate că era destul de bine pusă la punct și în privința cunoștințelor de geografie, iată că – la fel ca orice om normal – mai avea și scăpări: locul orășelului spre care o purtaseră pașii (obligatoriu, fiindcă acolo primise așa-numita „repartiție guvernamentală”), la terminarea facultății, nu era, pe harta din mintea ei prea clar. Se încuraja singură – încercaseră și alții s-o facă, fără succes – că, totuși, era nu prea departe de Capitală, într-o lume, deci, familiară, de unde, în câteva ore, când avea legături bune la tren, putea ajunge la ai ei, la părinți adică, mai încolo de București.
În noua așezare, unde nu mai pusese piciorul niciodată înainte de absolvirea facultății, se simțea nelalocul ei din aproape toate privințele, la școală, „acasă”, în oraș…
Trăise, în ultimii ani – la liceu și la facultate – în București, aproape numai printre oameni tineri și i se părea straniu să fie „colegă”, de-acum, cu inși care erau, cei mai mulți, cel puțin de-o vârstă cu părinții ei (pe atunci, sub cincizeci de ani), iar alții, aproape de pensionare.
- Detalii
- Scris de Mioara Bahna
…fără să ştim sau să ne pese, Bratia era pentru noi copiii ceea ce era Ozana pentru Nică. În ea, tot aşa de „limpede şi frumos curgătoare”, ne scăldam noi, ceata de copii, în timp ce mamele ne urmăreau discret. Aparent fără să ne dea vreo importanţă, albeau rufele cu maiul, un pic mai sus, pe râu.
Aşa se spălau rufele pe Bratia. Bătute cu maiul, aprig. Se înmuiau bine în apa râului, se săpuneau zdravăn cu săpun de casă, se aşezau pe o piatră mai mare, un pietroi mai bine-zis, apoi se atingeau fără milă cu maiul când pe-o parte, când pe alta, până ce dispărea orice firicel de murdărie, orice pată. Urma limpezirea lor în apa râului, apa se scotea din ele tot cu maiul care acum îndeplinea funcţia de storcător, se aşezau în albie şi se purcedea spre casă prin crâng şi prin grădini. Nu mi-amintesc ca îndeletnicirea asta să-mi fi trezit o mare curiozitate, Aveam alte preocupări la vârsta aceea şi în momentele acelea. Nu mă îndoiam că ştiau ele, mamele, de ce bietele rufe trebuiau agresate aşa. Bucata de lemn gros, paralelipipedic sau cilindric, cu o coadă ataşată, tot din lemn, făcea probabil ceea ce, peste ani, aveau să facă cele mai performante maşini de spălat.
- Detalii
- Scris de Elena Dican