rox raduÎn dimineața aceea, soarele părea că s-a revărsat în mare și luminează din adâncuri. Marele Alchimist al Universului prefăcuse marea în aur topit, făcând-o să semene cu o tipsie aurie ondulată de valuri.
Aerul era rece și clar. Pescărușii nu-și făcuseră încă, apariția...doar unul stătea solitar pe un stâlp și privea spectacolul lumii.
- O fi pescărușul Jonathan Livingston...din cartea lui Richard Bach, îmi zic în sinea mea, probabil că se pregătește să-și exerseze zborul.
     În depărtare, o barcă nemișcată și grațioasă se profila seducător pe fundalul auriu. Nu peste mult timp începu să înainteze ușor către taliane, semn că pescarii se treziseră și-și începeau ziua de muncă. Mergeau să cerceteze năvoadele cele mari, pentru a duce peștele prins la cherhana, ca să-și câștige pâinea zilnică.

corneaAva era într-o stare maximă de surescitare. Se privi pentru ultima dată în oglindă, aranjându-şi buclele rebele şi se întrebă cum urma să decurgă întâlnirea. În fond nu-l văzuse de un an. Un an întreg, în care trecuse prin nenumărate depresii alternate cu reprize de plâns, acuzându-l pe el de laşitate şi egoism, iar uneori blamându-se că a putut fi atât de proastă să se îndrăgostească de un bărbat însurat. Ca şi cum nu era suficient, să şi trăiască cu el o relaţie toxică timp de cinci ani, cu bune şi cu rele, sperând mereu că va divorţa şi vor fi împreună. Privindu-şi chipul în oglindă, timpul se distorsionă,  iar ea retrăi din nou, pentru a mia oară din ultimul an, povestea lor de dragoste.
Îl cunoscuse pe Caius pe un site de socializare, iar la început luase totul ca pe o joacă, un mod de a trece timpul mai plăcut, socializând. Era un bărbat cult cu care putea să vorbească despre orice subiect, indiferent cît era de controversat. Îi excita neuronii cum nu o mai făcuse nimeni niciodată, până la el. Putea spune cu fermitate că avea un orgasm mental de fiecare dată când vorbeau. Ajunseseră să vorbească câte şase ore pe zi şi tot i se părea puţin.

culceaM-am născut într-un sat de câmpie, dintr-o mamă veşnic cu boala în oase, cu ochii tulburi de griji şi de dor, precum ceața groasă a unei dimineți de toamnă târzie, cu pielea mâinilor uscată de vânt, mirosind, însă,  a fân proaspăt cosit... şi un tată trist de amintiri, dar cumsecade, cu palma cât o labă de urs, de ne era frică nouă, copiilor, când o priveam pe furiş, hipnotizați, ducând la gură lingura mare, de lemn, aleasă aşa numai pentru el... fiindcă , zicea mama: „Tata munceşte mult şi trebuie să mănânce mult. Nu ca voi, vă codiți mereu când e vorba de treabă, luați repede cartea în mână şi vă apucați de învățat, că mi-ați aflat slăbiciunea... dar-ar norocu’ în voi, să dea!”
Dar noi aveam, bineînțeles, impresia că muncim din greu pentru vârsta aceea... Munca ne era împărțită fiecăruia, încă de cu seară: „tu faci aia, tu faci aia!” – cu spiritul unui şef de echipă... Dar toți copiii din sat lucrau la fel şi, chiar dacă mai mormăiam puțin în bărbie, ne plăceau sudoarea sărată ce ni se prelingea pe tâmple şi obraji, soarele arzător săgetându-ne ziua întreagă cu flăcări, flăcări ce nu ieşeau din noi decât seara, târziu, când ne furişam, cu chicoteli înfundate, pe lângă patul mamei, afară pe prispă, unde era mai răcoare. Ea ne simțea mereu, de parcă ar fi stat ca un câine, la pândă şi striga la noi, cu glasul parcă amplificat de liniştea nopții: „Nu vă mai frichiniți atât, pezevenghilor! Lăsați omu’ să doarmă! Găsiți-vă locu’ odată şi bunginiți-vă, că mâine vă sculați de dimineață, să mergeți la şcoală!”

d bDedicată bărbaților din viața mea. Celor care m-au iubit....celor care nu m-au iubit.....în egală măsură le sunt datoare. Datorită lor sunt femeia de astăzi.

'Iubitul meu, îți scriu pentru prima și ultima dată. Este un ultim....rămas bun. Ai fost prizonier prea mult timp în sufletul meu și am obosit. Ai stors din mine și ultima picătură de viață. Am vrut, să te păstrez doar pentru mine. Îmi era frică, să nu te pierd, să nu mă pierd în abisul neputinței. Îți vedeam zâmbetul, îți auzeam glasul, îți simțeam mirosul, te simțeam aievea. Curgeai prin venele mele și mă stingeam fără să îmi dau seama. Anotimpurile treceau peste mine iar eu mă prefacusem într-un sloi imens de gheață. Mă scăldăm în abisul tristețîi. Cum este viața asta! Nu mi-a spus nimeni cum va fi. M-au aruncat în vâltoarea ei cu mâinile goale. De unde am început și unde am ajuns. Am început cu ține și am ajuns într-o lume goală și fără sens. Nu îmi mai găseam locul. Nu mai știam, să trăiesc fără ține. Îți era sete de iubit iar eu am fost izvorul tău. Te-ai adăpat cu lăcomie și m-ai secat fără să îți pese. Te-ai regăsit iar eu m-am pierdut. Mă rătăcisem printre meandrele viețîi și nu mai găseam calea. Ai fost Dumnezeu pentru mine și ai fost Iad.

Elisabeta ScurtuSpre dimineață, ceața care învelise pădurea ca o pătură s-a risipit. Miki a lătrat toată noaptea, iar Toma, cuprins de paranoia, a pândit pe la geamuri crezând că Doru și ai lui căutau răzbunare. Începea să priceapă că atunci când e vorba de a face rău cuiva, imaginația umană poate fi surprinzătoare și o sursă de inspirație chiar și pentru diavol. Pe la cinci l-a luat un somn adânc, dar gândurile și frica îi dădeau târcoale ca o nenorocire și nu-l lăsau să apropie geană de geană. Capul îi era greu, plin cu apă, care făcea să-l scape când într-o parte, când în alta, silindu-l să-l sprijinească între palme. Se gândea dacă nu cumva așa va fi viața lui de acum înainte, cu nopți întregi de veghe, ațipind pe furiș, ținând tot timpul toporul și câteva cuțite lângă el. Poate era cazul să-și cumpere un pistol. Deși avea oroare de arme și de violență, și condamnase întotdeauna SUA din cauza armelor, realiza că se înșelase într-o anumită măsură. Violențele se întâmplă cu sau fără puști, pentru că ține de firea umană și de gradul de civilizație. Și nu, civilizația nu va ajunge niciodată atât de înaintată și de progresivă încât să rezolve această problemă, întotdeauna oamenii vor folosi ce vor avea la îndemână pentru a se hăcui unii pe alții. E firea umană, gena lui Cain.