eamMatilda. De ce mă dusem să o caut pe Matilda în ajunul Crăciunului când ştiam că toată lumea e acasă, adunată în jurul bradului împodobit?                        M-am întrebat de multe ori în timp ce priveam pe geam cum zăpada se luptă cu căldura de afară fară pic de izbândă. Cred că o făcusem din convingerea că lumea încă se mai poate schimba mai ales acum în prag de sărbătoare când orice om îşi doreşte să devină mai bun. Dar vremurile au trecut, momentele în care mai credeam în schimbarea răutăţii în bine şi transformarea ranchiunii în iubire au apus, au apus cu fiecare an care a trecut, cu fiecare lună în care am îmbătrănit şi fiecare ajun care a zburat spulberat.                    Vremurile trecute nu-mi pot adormi această amintire care m-a marcat atât de mult.    Dorel o aştepta afară la poartă îngrozit de ideea că ea nu are să mai iasă să-l urmeze ştiind în adâncul sufletului că acesta poate avea să fie ultimul moment în care îî mai sărutase mâna, în care o mai îmbrăţişase, dar totuşi îngheţat refuza să-şi urnească paşii din faţa mormanului de zăpadă care îngreuna accesul în curte.                        Probabil a fost ultimul Crăciun în care a mai nins, căci de atunci se mai preling în formă de fulgi doar anii peste noi îngheţându-ne sufletele însetate de căldură.

nae          Spre deosebire de alţi nesimţiţi, eu fac parte din categoria nesimţiţilor care simt când sunt nesimţiţi. Un nesimţit autentic nu simte nimic, nu-l doare, nu-l mănâncă, nu-l înţeapă, nu are insomnii, nu face febra nesimţirii, el doar râde ca un nesimţit, doarme toată ziua ca un nesimţit, cască fără să pună mâna la gură, ca un nesimţit, mănâncă plescăind ca un nesimţit, râgâie ca un nesimţit şi mai face şi alte alea în autobuz de se ţin pasagerii de nas şi se întreabă cine-o fi nesimţitul. Adică nu ca un nesimţit, că asta ar însemna că nu este un nesimţit autentic ci doar îl imită pe alt nesimţit. Ori EL este EL. Are personalitatea lui, bine definită, de nesimţit şi consideră că e un drept câştigat prin munca lui. Sau un dar de la mama lui. Chestia cu „mama lui” nu a fost cu intenţia de a-l înjura. Nesimţiţii sunt de mai multe feluri. Categoria cea mai numeroasă şi mai puţin condamnabilă este a nesimţiţilor PROŞTI. Pe ăştia şi Dumnezeu îi mai iartă. Ştiţi Dumneavoastră vorba “Iartă-l Doamne că nu ştie ce face!” Din categoria asta fac parte, în general, şefii. O butadă din popor spune că “şeful până nu-i fudul,nu-i şef destul”. Mergând pe acest principiu, în România s-a înmiit numărul de directori. Şi să vă dau reţeta după care s-a lucrat: Se ia un apartament cu trei camere la parter, se freacă bine, bine, până iese avizul de la “sanepid”, se adaugă apă cât cuprine până ai avizul de la pompieri, se adaogă ingredientele: o nevastă, o soacră de greutate potrivită, un copil sau doi, fată sau băiat (după gust) şi alte rude.

nicolae dabija 180După 1940, consătenii mei au fost trecuţi în evidenţă medicală în centrul raional Taraclia, apoi în centrul raional Căinari... Dar niciunul dintre ei nu se îmbolnăvea. Timp de câteva decenii, nimeni nu s-a adresat medicilor cu experienţă din acele orăşele. Şi-atunci şefii direcţiilor de sănătate s-au interesat: ce e cu oamenii din satul Cutare? Niciunul nu se îmbolnăveşte, niciunul nu moare.
– Păi, noi avem doctorul nostru, li s-a spus.
– Ce doctor?
– Baba Sclita, ea e doctorul satului.
Imediat a venit o comisie de specialişti să se intereseze ce studii are baba.
Au întrebat-o pe şleau:
– Mata ce-ai terminat? Ce institut de medicină ai absolvit?
– Apoi, eu medicină nu cunosc, eu ştiu doar cum se lecuiesc toate bolile pământului.
– Chiar toate? Şi cancerul? Şi bolile de sânge? Şi cele de cap?
– Pe toate, a răspuns încrezătoare baba.

nae     Dacă nu eşti din Bucureşti înseamnă că eşti provincial. Adică din provincie. Adică de la "periferie". Adică eşti fraier, fraiere ! Eu sunt ardelean getbeget (adică provincial, adică fraier). Am făcut o facultate, mi-am făcut o casă, am făcut un copil, am plantat un pom dar... degeaba. Sunt provincial. E mult prea târziu să scap de această stigmatizare, fiind destul de bătrân, chiar şi în ipoteza că vând tot ( mai puţin nevasta şi copilul) vând casa, maşina ,vând şi pomul din ogradă ca şi Ilie Moromete să-l trimită pe Neculai la şcoală şi mă mut în capitală. Presupunând că banii luaţi pe casa cu şapte camere din provincie mi-ar ajunge să-mi cumpăr o garsonieră în Ferentari, vecinii vor avea un aer de superioritate şi chiar se vor simţi lezaţi în orgoliul lor de capitalişti, de venirea unui provincial în frumuseţe de bloc cu douăsute de garsoniere şi grup sanitar la capătul holului. (Era să zic la capătul tunelului, dar asta e altă poveste). Apoi ar trebui să încep să vorbesc mai "elevat", să devin un "rafinat", un capitalist, să nu fac "glume proaste, de provincial" şi eventual să învăţ "niţică" engleză ori franceză că doar sunt în "micul Paris". Să nu mai merg la revelion ci la "reveion". Să nu mai mănânc ciocolată ci "şocolată" că sunt la Bucureşti nu în Merghindeal. La vecine să nu le mai spun Doamnă sau Domnişoară ci "Duduie" sau "Duduiţă". Duduiţa cred că-i o Duduie mai mică. Dar nu ştiu ce-i aia Duduie. La noi în provincie, "duduie" este indicativul prezent de la verbul "a dudui", cu diferenţa de accent.

naeCa un bun pensionar ce mă aflu de vreo 2 ani, în fiecare dimineaţă îmi iau în buzunar o pungă de 50 de bani şi, am treabă, n-am treabă, am bani, n-am bani, merg la piaţa centrală din orăşelul meu de provincie. De fapt, o hală care datează de pe vremea când stăteam la coadă fără să ştim “ce bagă”. Lume multă. Forfotă. Gură cască. Tarabe pline cu mere din poliamidă, roşii din plastic, struguri cu termen de garanţie doi ani, gumă de mestecat, nuci de cocos, salată verde făcută pe calculator, urzicuţe cu miros de pipi, flori cât cuprinde, caş de oaie din care poţi face garnituri pentru “ghivetă”, un tablou publicitar electronic uriaş care ba îţi dă timpul probabil, ba face reclamă mascată la ţigări afişând că tutunul dăunează grav sănătaţii. Asta îmi aminteşte de o vecină al cărui soţ cam trage la măsea şi care vecină afirma zilele trecute că alcoolul dăunează grav bolilor de ficat. Sau de un altul care vindea la tarabă ceaiuri şi fructe de pădure şi care striga în gura mare: ”Ia levănţica contra picioarelor!”. Undeva, retrasă de frica unor gardieni, o ţigancă bătrână şi zbârcită îmi oferă la un leu bucata, ţelină de cea mai bună calitate şi evident, furată de te miri unde. Îi explic discret că am încercat şi cu viagra dar tot degeaba. La un moment dat, ca orice pensionar care se respectă, simt că prostata mă trimite urgent la toaletă, lucru pe care îl şi fac chiar dacă până acolo pierd primele picături, fug repede la locul cu pricina deşi doamna de la biroul toaletei strigă după mine…