Vara este anotimpul care, poate mai mult decât oricare altul, ne aduce aminte că viața trebuie trăită cu poftă și recunoștință. Cu soarele său generos, cu zilele lungi și nopțile parfumate, vara se așază în inima noastră ca o promisiune de libertate, de aventură și de liniște sufletească. Este anotimpul vacanțelor, al reîntâlnirilor cu marea, cu muntele, dar și cu noi înșine.
Natura atinge apogeul vieții în timpul verii. Verdele frunzelor este mai intens ca oricând, florile colorează câmpurile și grădinile, iar aerul e încărcat de miresme care trezesc amintiri și emoții. Soarele, în toată splendoarea lui, încălzește pământul și sufletul. Lumina sa nu doar că alungă umbrele, ci pare că împrăștie și grijile adunate peste an. De aceea, vara este un anotimp al optimismului și al redescoperirii de sine. Vara îmbracă oamenii în transparență. Zâmbetele sunt mai largi, privirile mai. Sub lumina ei, ne descoperim unii pe ceilalți, ne prezentăm fără măști. E ca și cum soarele ne-ar topi armurile și ne-ar lăsa așa, vii, vulnerabili și frumoși. Iubirile de vară nu sunt neapărat veșnice, dar sunt sincere, ca o bătaie de inimă între două furtuni.
- Detalii
- Scris de Gabriela Dimitriu
Citește mai departe: Vara, simfonia luminii și a sufletului dezgolit
Mergea apatic, cu jumătăți de pași, încercând parcă să întârzie curgerea imposibilă a timpului, trăgând după el căruciorul cu toamne. Tristețea îi cocoașase sprâncenele încețoşându-i privirea iar tinerețea-i tăiase riduri adânci cu unchiile pe față, când trecutul o smulsese nemilos din brațele lui prea neputincioase spre a o mai putea păstra. Doar bătrânețea ca o amantă credincioasă îi rămăsese alături mergând umăr lângă umăr, numărându-i pașii târşâiți.
Călca cu teamă să nu strivească vreo frunză, amintiri rupte din pomul vieții scrise de mâna destinului. Când trecuseră anii? Parcă mai ieri cobora pe-o coajă de copac lunecând peste pârâul de frunze ce șerpuia din buza ogaşului până jos lângă ochiul trist de apă, chiuind...
- Detalii
- Scris de Boroianu Gabriela Mimi
Pe Podul Carol se plimbau statui...
Noi beam un vin fiert ieftin la masa unei terase dintr-o piaţetă unde statuia unui rege oarecare (pentru turiştii care invadaseră oraşul) nu se hotărâse încă să coboare de pe soclu. Stătea acolo impozant şi cenuşiu în mantia sa, neînţelegând agitaţia din jur, privind cu ochi goi eternitatea rece.
Luminile oraşului în sărbătoare erau estompate de ceaţă şi noapte şi totul părea imaterial, vechile clădiri îşi pierdeau contururile şi deveneau parcă fluide, curgând unele în altele, iar pe o scenă improvizată, o formaţie cânta fals, cu un puternic accent slav, melodii care ne întorceau în timp – ale celor de la Boney M sau Beatles.
- Detalii
- Scris de Dobrica Mariana
Orașul zumzăie ca un stup primăvara. Soarele își adună ultimele raze după coama munților făcând loc serii cu adierile ei răcoroase și cu mirosul îmbietor al grătarelor.
Sărbătoare...
Tarabele își etalează marfa ca niște cocote care mai de care mai frumoasă iar vânzători se învârt în jurul clienților turuind ca niște melițe încercând să vândă ceva. Promenada pare un furnicar. Sărbătoarea scoate oamenii afară din case poate de plictiseală, poate de curiozitate sau doar din dorința de a se bucura de vremea frumoasă.
Bătrânul stă așezat pe o bancă și privește lumea. Are pe genunchi o carte. Mai citește puțin, mai ridică privirea rămânând cu ochii fixați într-un puct, de ai impresia că privește de fapt în alt timp. Copiii aleargă unii după alții gălăgioși neascultând de bunicii care încearcă să-i tempereze. Puțin mai departe dincolo de parc sunt instalate tiribombele, mașinuțele. Acordurile muzicale se împletesc în adieri de vânt cu razele soarelui ce se trage spre asfințit.
- Detalii
- Scris de Gabriela Mimi Boroianu
Nimbul oraşului medieval încrustat pe ziduri respiră din uitarea solemnă şi bucuria trecătorilor. Arcade ale destinului istoric se agaţă de gândurile noastre rememorând vremurile apuse în cenuşa faptelor. Lângă turnurile cu creneluri, odihnesc reverberaţii mirate ale drumeţului grăbit de nevoile prezentului. La porţile impozante ale cetăţii de odinioară stau de veghe necontenit: aura trecutului, cenuşiul prezentului şi zâmbetul viitor al renaşterii sale. Poate numai aşa peste fardul ruginit şi colbul aşezat pe iluziile noastre înfăşurate în dorinţa de mai bine vor sosi vulturii din înălţimile la care aspirăm. Acum îţi împrospătezi gândurile în izvoarele nesecate ale moştenirii, ţi se dezvăluie trofeele câştigate prin spirit şi adversitate. De pe dealurile dezvelite care înconjoară cetatea, soarele reînnoirii îţi atinge fruntea şi-ţi binecuvântează surâsul.
- Detalii
- Scris de Nicolae Vălăreanu Sârbu