LOC 1Motto   “Dragostea se naște cu un
surâs, crește cu un sărut
și se termină cu o lacrimă”
...Cu primul sărut au zburat anii copilăriei, ascunzându-se în fagurele dulce al amintirii.
Tandemul buzelor, fremătând de emoția adolescentină a necunoscutului, cu tentația sa, face să vibreze întreaga ființă, luând locul bucuriei primelor jucării, uitate într-un colț al mansardei acoperite de praful uitării.
Când te gândești cu câtă ardoare strângea la piept păpușile Monster High, încercând să ne convingă de fiecare dată că mai trebuie să aibă una și încă una, până când va ajunge să dețină toată colecția, pentru că numai așa putea face parte din lumea lor, a păpușilor ” monstruos” de frumoase, care deși tăcute, erau în stare să îi capteze toată atenția, într-un dialog  mut al viselor copilăriei.
Fiecare din noi am avut un personaj, mai mult sau mai puțin imaginar, care ne-a însoțit pe parcursul întregii copilării, fiind întotdeauna de acord cu bravadele și năzbâtiile noastre, dar mereu în contre pied cu povețele anoste ale părinților.
Să revenim la primul sărut, cel care te face să te desprinzi de pământ plutind în aerul rarefiat de respirația sacadată, sunând în urechi clopotele bitonale ale inimii, cuprinsă de frenezia paralizantă propagată în toată ființa.

Ioana Precup 2   La poalele unui munte trăia, cândva,  o familie de țărani. Casa lor a fost învrednicită cu doi copii, un băiat și o fetiță, veseli și iubiți ca zilele de sărbătoare.
   Pe lângă casa acestora își ducea zilele  o familie de cai, ajutându-și stăpânii care le ofereau toată atenția ,să uite de asprimea traiului la țară. Într-o zi de primăvară, iapa dădu naștere unui mânz sănătos, sprinten , cu părul negru și lucios ca pana corbului, căruia copiii stăpânului îi dădură numele de Negruț.Acesta însenina zilele celor din jur. Creștea de pe o zi pe alta . Se lăsa admirat, răsfățat și mângâiat de parcă ar fi fost o jucărie însuflețită.Seara, părinții cu greu își convingeau copiii să meargă la culcare.
   Într-o dimineață, pe când Negruț alerga, lipsit de griji, la marginea pădurii, îi sări în cale un animal ce semăna tare bine cu Maxilică, câinele stăpânilor.Ar fi vrut să se joace cu el, dar acesta se propti în fața lui cu o privire amenințătoare și mârâi, arătându-și colții.Un fior de spaimă îi cuprinse trupul pentru prima dată. Dar poate e doar o părere...Își făcu curaj și-i spuse:
   -Bună ziua! Eu sunt Negruț. Vrei să te joci cu mine?

Ioana Precup 3    E a treia zi din decembrie.  Într-un sat de la poalele Heniului şi-au dat drumul ,din norii cenuşii, primii fulgi de zăpadă din această iarnă. Nimeni nu credea că iarna se va înstăpâni peste ţinuturile bârgăuane chiar din primele zile.Dar nu, nu era doar un capriciu al vremii.A nins continuu, iar zăpada a acoperit cu albul imaculat pământul încremenit de frig.
   Ce mai larmă prin curţile localnicilor ce aveau copilaşi !Câtă explozie de bucurie la contactul cu noile straie , de sărbătoare, ce acoperă pământul ca o blană protectoare ! Nu conteneau prichindeii să se îmbulgărească, să facă îngeraşi în zăpadă ,să-şi încerce săniuţele şi să facă oameni de zăpadă.
   Andreea, o fetiţă de vreo zece ani ,şi-a pus în gând să facă, în curte, un om de zăpadă. Cu multă sârguinţă aduna, cu palmele-i mici ,zăpada pufoasă, o strângea bine într-un bulgăre pe care-l tăvălea  prin nea până căpăta dimensiunile dorite.Şi i-a reuşit :un om înalt, cu o pălărie veche, pleoştită ,pe creştet,  cu ochi vioi din cărbune, un nas hazliu dintr-un morcov,mâini din crenguţe de zarzăr şi nasturi din pietricele.Iar fularul ce-i învelea gâtul, împodobit de fulgii albi de nea, îl făcea să pară mai important.

Ioana Precup 2Cum a fi luat fiinţă, nimeni nu ştie.  Din ştirile ce-au străbătut pământul în lung şi-n lat, am aflat că s-a făcut remarcat pentru prima dată în oraşul Wuhan,din China. Era mic, neastâmpărat,înfricoşător, viclean şi ,culmea…invizibil.I s-a dat un nume aparte : Coronavirus.
   Efectele provocate de prezenţa lui au cutremurat pământul: mii de morţi !Şi cum lumea este într-o continuă alergare,ca într-un muşuroi de furnici, în curînd epidemia ce se înfiripase s-a transformat într-o cumplită şi nemiloasă pandemie.
   Dacă a văzut Coronavirusul că a îngrozit lumea, s-a plimbat din poartă-n poartă,plin de îngâmfare.Nici n-a fost nevoie de eforturi mari, că suferinţa provocată îi dovedea forţa invincibilă.În scurt timp a provocat o criză ce şi pentru un coşmar era prea mult: şcoli închise, fabrici ferecate, străzi goale, oameni rămaşi fără locuri de muncă, obligaţi să stea în izolare, incertitudinea zilei de mâine,etc. Iar numărul celor decedaţi era mereu în creştere.
   Plutind pe-un fir de vânt, temutul musafir a ajuns la o poartă larg deschisă, unde gazdele au socotit că e un moment prielnic să dea o petrecere.

EMILIA SENDEAMi-am învins demonii. Anxietăţile, insomniile, fricile, adicţiile, ambiţiile… Am pus frâul pe ele...E drept, îşi mai muşcă uneori zăbala încercând să mă ducă în altă direcţie dar le supun aşa cum făceam cu caii ăia nărăvaşi.
Când treci prin multe, rămân sechele în suflet. Am citit mult şi tot felul, filozofie, chestii motivaţionale, yoga, epigenetică ..draci laci…Nu ştiu cât m-au ajutat pentru că, până la urmă, tot la vorbe spuse de ăl’ bătrân am ajuns…
Mamaie a murit într-o primăvară. E, în anul ăla am încercat să ajung mai des la Viişoara.
Tataie era pierit tot, ştiţi cum o ia omul rămas singur pe panta aia descendentă. Plecam amândoi ba prin Luna Dunării, ba hai la peşte, o tot luam pe dig până în pădurea de sălcii.
Era spre toamnă, ne dusesem pe la vie şi acolo ne-a apucat vorba. De unde ne-am aşezat noi, se vedea balta Suhaia, dincolo de ea pădurea Dunării şi departe în zare dealurile din Bulgaria. Bătea vântul prin stuf unduindu-l, mirosea a struguri „o mie unu”.