d bPe marginea râului Lăpuş, într-o poiana cu dealuri şi văi, se afla satul Preluca Nouă. Intr-un capăt de uliţă, în vârf de deal, era o casuţă ridicată în 1866 și acoperită cu paie. Pe la sfarsitul anilor 90, acolo isi traia veacul Florian. Căsuţa ridicată din lemn şi pământ şi văruită în albastru era cea mai de preţ moştenire de la străbuni. Generaţii întregi crescusera sub acoperişul de paie, care iarna ţinea de cald, iar vara, răcoare. Era o casă mica, traditionala, cu o camera si un hol. Casa principala era asezata in partea opusa portii de la intrare, în aşa fel încât faţada principală să fie la sud. Cea mai mare clădire din curte era grajdul, unde stateau caii şi vacile. O cladire mai mica mica, isi gasise salasul lângă gardul casei pentru a adăposti animalele mai mici... porcii si păsările.
Era sfarsit de toamna iar vremea incepusw, să se răcească foarte mult. Vântul rece sufla cu putere si cazuse bruma peste dovleacul placintar din gradina. Soarele era sleit de puteri iar razele lui erau acum palide, lipsite de strălucirea obişnuită. Mai toată ziua soarele statea ascuns în spatele unor nori ameninţători, groşi şi negri. Ziua se diminua văzând cu ochii, iar nopţile deveneau tot mai lungi.

lutCreatorul ne-a trezit din humă întâi prin dragoste, apoi prin suferinţă şi peste cele două săgeţi ale sufletului a făcut să lucească tainic, ca într-un joc de umbre şi lumini, speranţa şi destrămarea ei, iar din urmele lăsate în simţurile noastre vii ne-a şlefuit memoria şi cugetul. La început n-am fost mai mult decât un strănut sau un căscat. Apoi am devenit oftat... tot mai lung, şi de atunci ne-am numit oameni.

După ce natura fu prea darnică, se zgârci brusc de toate şi de tot, până la ultima rază. Frigul se lăsă peste lume. Apoi foamea.
Bărbatul pricepu că inima de copac e caldă. Mânuind piatra, pe care o privise multă vreme, ciopli din buşteni răsturnaţi bârne, pe care le stivui de jur-împrejurul lui şi le acoperi cu crengi şi nuiele, peste care puse lespezi late, strânse de pe malul râului. La o răscruce de timp, mie îmi ieşiră pe gât urlete îngrozitoare. Din boncăneala de pietre a bărbatului meu, scăpărau scântei ca cele purcese din stele. Printre piliturile de cremene încinse şi picate pe pământ, s-au nimerit crengi uscate şi atunci am privit înmărmuriți cum se nasc flăcări de lumină şi de căldură, care ne dogoreau mâinile şi picioarele înfrigurate şi alungau urletele pădurii. Aşa veni spre noi puterea focului.

lutÎşi şterse zeama dulce de pe buze şi, aruncând nepăsător cotorul, cătă nedumerit către trupul meu gol de femeie, cum dispărea în pădure.
Iarba catifelată îi gâdilă fesele şi tălpile în care se propti scurt şi zvâcni în picioare ca un arc de nuia, adulmecând cu prudenţă mişcarea înteţită a vântului.
Apa şipotea dulce peste umbra lui, îmblânzindu-i profilul de sălbatec. Ciuli auzul şi presimţi în aer veşti rele trimise din nevăzut. Îşi aruncă ochii îngropaţi în arcade, spre soarele care îi arătă dezolat caravana de nori ce se năpusteau dinspre răsărit. Află astfel că cerul e supărat.
Smerit, lăsă pleoapele peste globurile albastre şi-şi adună în el toate simţurile, pentru ca freamătul lui să intre în atingere cu Creatorul şi să înţeleagă.
Fruntea îi deveni treptat un bolovan fierbinte. Când nu mai suportă clocotul interior venit din străfunduri, un mârâit îi descleştă fălcile puternice. Atunci, biciul Lui îi atinse creştetul. Căscă ochii şi văzu cum i se rostogoleşte la picioare un măr roşu ca acela din care se înfruptase mai adineauri, alături de mine.

d bE toamnă târziu ! Ziua din ce în ce mai scurtă a ajuns la final. Soarele a apus supărat, alungat de nori groși, aproape negri. Seara se așează leneșă peste pădurea amorțită limitată la sud de Valea Sadului și la nord de Valea răului Săliște. Luna un contur palid gălbui, se mulțumește să lumineze că o lampă de veghe întunericul dens. Frigul împresoară copacii și-i strânge cu putere ca-n niște chingi. Trunchiurile aproape înghețate, se resimt și scrâșnesc de parcă ar fi niște fălci încleștate. Un vâjâit prelung bântuie precum o fantomă, urmat de un vânt rece de toamnă târzie. Copacii bătrâni, unii seculari, erau obișnuiti cu o astfel de vreme. Cei mai tineri însă erau impresionați de vuietul ce părea că nu se mai oprește. Se îndoaiau în stânga și-n dreapta iar în mișcare scoteau zgomote asemănătoare unor gemete. Natura generoasă a oferit un scurt moment de acalmie. Vântul s-a retras în cotloane știute doar de el iar răceala pătrunzătoare care îl însoțea că o amanta din umbră, s-a domolit. Obosit, codrul se odihnea. Nu pentru mult timp. Suflul năpraznic a reapărut mai nervos decât înainte și sufla supărat răceală peste tot ce întâlnea în cale pregătind intrarea triumfală a iernii ce stătea la panda. Sleiti de putere pomii se indoiau și își plecau cu umilință capul.

d bÎn zăduful nesuferit al verii, sacagiul a coborât pe Lipscani. Soarele dogorea încă de dimineața iar acolo unde Lipscanii Noi întâlneau Brezoianu era o alta lume. Bărbatul obosit de viață și îndobitocit de sărăcie, nevoi dar mai ales de rachiu, trăgea de haturi un cal jigărit și slab de îi puteai numără coastele. Tipa din toți bojocii: Apa! Apa! Haap! Desi abia își tara picioarele încălțate în niste opinci rupte prin care îi ieșeau degetele, glasul îi era puternic și răsună prin mahalaua îngustă și prăfuită unde seara la adapastul întunericului fiicele placerii își făceau apariția. Aceste domnișoare de moravuri ușoare pe care nimeni, niciodată, nu le-a numit domnișoare, puteau să apară doar pe Brezoianu și pe Sărindar și nu aveau, voie să puna piciorul murdar de atâtea păcate pe Calea Victoriei, nici pe Bulevardul Elisabeta, căci pe acolo treceau femeile de condiție, adevăratele domnnișoare și nu se cădea să fie încurcate cu cele care aveau o ocupație mai deocheata. Fiicele păcatului rămâneau aici unde se întalneau Lipscanii Noi cu Brezoianu la doar câțiva pași de Strada Silfidelor, căreia i se mai zicea și Malul Vestalelor de pe Dambovița, tărâmul prostituatelor din București undeva prin Mahalaua Gorgani.